Țesuturile animale

Descrie principalele tipuri de țesuturi animale, structura și funcțiile acestora.

Noțiunea de țesut

Un țesut este o grupare de celule cu aceeași origine embrionară, structură asemănătoare și funcție comună, împreună cu substanța intercelulară dintre ele. Toate cele trei condiții contează la definiție — o simplă aglomerare de celule diferite (de exemplu sângele venos amestecat cu celule descuamate) nu formează un țesut prin simpla vecinătate.

Țesuturile apar prin diferențiere celulară: pornind de la celule-ou identice, celulele își specializează structura pentru o funcție anume, activând doar o parte dintre genele lor. Specializarea aduce eficiență, dar cu prețul interdependenței — o celulă musculară nu mai poate trăi singură, cum poate o amibă.

La animale (și la om) există patru tipuri fundamentale de țesuturi, clasificate după structură și funcție:

• epitelial – acoperă suprafețe, căptușește cavități, formează glande;
• conjunctiv – leagă, susține, hrănește; are multă substanță intercelulară;
• muscular – specializat în contracție;
• nervos – specializat în generarea și conducerea impulsurilor.

Criteriul rapid de recunoaștere pe imagini de examen: epiteliile au celule strâns unite și substanță intercelulară PUȚINĂ; conjunctivele au celule rare și substanță intercelulară ABUNDENTĂ. Această opoziție e cheia a jumătate dintre grilele capitolului.

Știința care studiază țesuturile se numește histologie.

Țesuturile epiteliale

Epiteliile sunt formate din celule strâns unite între ele, cu foarte puțină substanță intercelulară, așezate pe o membrană bazală care le desparte de țesutul conjunctiv de dedesubt. Particularitate importantă: epiteliile nu au vase de sânge proprii — se hrănesc prin difuziune din țesutul conjunctiv subiacent.

Clasificarea după funcție:

• Epitelii de acoperire – protejează suprafețe și căptușesc cavități. Se subclasifică după numărul straturilor: unistratificate (un singur rând de celule — favorizează schimburile: epiteliul alveolelor pulmonare, al mucoasei intestinale) și pluristratificate (mai multe rânduri — favorizează protecția: epiderma, care în plus e cheratinizată). Regula structură–funcție: unde trebuie să treacă substanțe, epiteliul e subțire; unde trebuie rezistență, e gros;
• Epitelii glandulare – celule specializate în secreție; formează glandele: exocrine (varsă produsul printr-un canal la exterior sau în cavități: glandele sudoripare, salivare), endocrine (fără canal; varsă hormonii direct în sânge: tiroida, hipofiza) și mixte (ambele componente: pancreasul — suc pancreatic exocrin și insulină endocrină; gonadele);
• Epitelii senzoriale – celule care recepționează stimuli (mugurii gustativi, celulele auditive din urechea internă).

Capcana recurentă: deosebirea exocrin/endocrin nu ține de importanța glandei, ci de prezența sau absența canalului excretor și de destinația produsului (cavitate/exterior versus sânge).

Țesuturile conjunctive

Țesuturile conjunctive au trei componente: celule (rare), fibre (colagen — rezistență; elastină — elasticitate) și substanță fundamentală abundentă. Consistența substanței fundamentale dă clasificarea — de la moale la dură:

• Conjunctive moi: țesutul lax (umplutură universală, sub piele, în jurul organelor; leagă și hrănește), țesutul adipos (celule încărcate cu grăsime: rezervă energetică, izolare termică, protecție mecanică), țesutul fibros (fibre dese de colagen: tendoane — leagă mușchi de os — și ligamente — leagă os de os), țesutul elastic (pereții arterelor mari), țesutul reticulat (organele limfoide);
• Conjunctive semidure: țesutul cartilaginos — substanță fundamentală elastică și rezistentă, FĂRĂ vase de sânge (de aceea cartilajele se repară greu); tipuri: hialin (cartilajele articulare, laringe, trahee), elastic (pavilionul urechii, epiglota), fibros (discurile intervertebrale, meniscurile);
• Conjunctive dure: țesutul osos — substanța fundamentală impregnată cu săruri de calciu și fosfor; celulele osoase (osteocitele) stau în lacune. Tipuri: os compact (în diafizele oaselor lungi, organizat în sisteme haversiene) și os spongios (în epifize, cu aspect buretos);
• Sângele – considerat țesut conjunctiv cu substanța fundamentală LICHIDĂ (plasma), în care plutesc elementele figurate: hematii, leucocite, trombocite.

Grila-capcană preferată: tendonul leagă mușchiul de os, ligamentul leagă osul de os — inversarea lor costă punctul întreg.

Țesuturile musculare

Țesutul muscular este specializat în contracție, datorită proteinelor contractile actină și miozină din citoplasma fibrelor musculare. Există trei tipuri, iar diferențele dintre ele formează unul dintre cele mai frecvente tabele de examen:

• Țesutul muscular striat scheletic – fibre lungi, cilindrice, cu numeroși nuclei dispuși periferic și striații transversale vizibile la microscop; formează mușchii scheletici; contracție voluntară, rapidă și puternică, dar obosește repede;
• Țesutul muscular neted – celule fusiforme, uninucleate (nucleu central), FĂRĂ striații; se află în pereții organelor interne: stomac, intestin, vase de sânge, uter, vezică; contracție involuntară, lentă, susținută, rezistentă la oboseală — exact ce trebuie pentru organe care lucrează continuu;
• Țesutul muscular striat cardiac (miocardul) – combinația-hibrid care încurcă elevii: fibre STRIATE (ca scheleticul), dar scurte, ramificate, cu 1–2 nuclei centrali (ca netedul) și contracție involuntară, ritmică, neobosită. Fibrele sunt conectate prin discuri intercalare, care lasă excitația să treacă rapid de la o celulă la alta — inima se contractă ca un tot.

Formula de memorat pentru miocard: „striat ca scheleticul, involuntar ca netedul”. Orice grilă care atribuie inimii contracție voluntară sau mușchiului neted striații e construită pe această confuzie.

Proprietățile comune ale țesutului muscular: excitabilitate, contractilitate, extensibilitate, elasticitate.

Țesutul nervos

Țesutul nervos este specializat în recepționarea stimulilor și în generarea și conducerea impulsurilor nervoase. E format din două categorii de celule:

Neuronul — unitatea structurală și funcțională a sistemului nervos:

• corpul celular (pericarionul) – conține nucleul și citoplasma cu corpusculii Nissl (reticul endoplasmatic rugos abundent — sinteză proteică intensă);
• dendritele – prelungiri scurte, ramificate, de regulă numeroase; conduc impulsul SPRE corpul celular;
• axonul – prelungire UNICĂ, de regulă lungă; conduce impulsul DE LA corpul celular spre alți neuroni sau spre organele efectoare; poate fi învelit în teacă de mielină, care izolează electric și accelerează conducerea.

Sensul impulsului — dendrită → corp → axon — este sensul unic de circulație a informației prin neuron; inversarea lui e greșeala tipică de desen.

Legătura dintre neuroni se face prin sinapse: impulsul trece de la terminațiile axonului unui neuron la dendritele sau corpul următorului, de regulă prin mediatori chimici.

Particularitate cu greutate la examen: neuronii adulți nu se divid — sunt celule permanente; de aceea leziunile țesutului nervos se vindecă prost.

Celulele gliale — celulele de suport, de câteva ori mai numeroase decât neuronii: hrănesc neuronii, produc teaca de mielină, apără și intervin în cicatrizare. Ele ÎȘI PĂSTREAZĂ capacitatea de diviziune. Grila standard: „unitatea funcțională a țesutului nervos” = neuronul, nu celula glială.

Test — 6 întrebări ca la examen