Limbă și comunicare

Aprofundarea competențelor de exprimare orală și scrisă prin studiul structurilor lingvistice și al normelor limbii literare.

Nivelurile limbii — cum e organizată limba română

Limba funcționează ca un sistem organizat pe niveluri, iar la BAC (mai ales la subiectul I.A și la proba orală) ți se poate cere să identifici fapte de limbă de la fiecare nivel:

• Nivelul fonetic — sunetele și accentul: vocale, consoane, semivocale, diftongi (două sunete vocalice în aceeași silabă: „soa-re”), triftongi („le-oai-că”), hiat (două vocale în silabe diferite: „i-de-e”). Tot aici intră accentul, care poate diferenția sensuri: véselă (bucuroasă) / vesélă (farfurii).
• Nivelul lexical (al vocabularului) — cuvintele și sensurile lor: mijloace de îmbogățire a vocabularului (derivare, compunere, conversiune, împrumut), relații semantice, câmpuri lexicale.
• Nivelul morfologic — forma cuvintelor: părțile de vorbire și categoriile lor gramaticale (gen, număr, caz, mod, timp, persoană).
• Nivelul sintactic — combinarea cuvintelor: funcții sintactice, propoziții, fraze, raporturi de coordonare și subordonare.

Confuzia clasică: elevii amestecă nivelul lexical cu cel morfologic. Când vorbești despre sensul unui cuvânt (sinonim, sens figurat), ești la nivel lexical; când vorbești despre forma lui (caz, mod, timp), ești la nivel morfologic. La cerințele de tip „menționează un fapt de limbă de la nivelul X”, răspunsul trebuie să numească explicit fenomenul și să dea exemplul din text.

Stilurile funcționale ale limbii române

Stilurile funcționale sunt variante ale limbii literare specializate pe domenii de activitate. Programa reține cinci, iar recunoașterea lor e cerință frecventă:

• Stilul beletristic (artistic) — literatura; singura funcție dominantă e cea poetică/expresivă; folosește imagini artistice, figuri de stil, sensuri conotative; permite toate registrele limbii, inclusiv arhaisme și regionalisme, cu rol expresiv.
• Stilul științific — lucrări de specialitate, manuale; sensuri denotative, terminologie de specialitate, obiectivitate, lipsa figurilor de stil; funcția dominantă: referențială (informativă).
• Stilul juridico-administrativ (oficial) — legi, cereri, procese-verbale; formule fixe („subsemnatul”), clișee, ton impersonal, lipsa oricărei expresivități.
• Stilul publicistic (jurnalistic) — presa; combină informarea cu persuadarea; titluri expresive, întrebări retorice, amestec de registre; funcții: referențială și conativă (de convingere).
• Stilul colocvial (familiar) — conversația de zi cu zi; spontaneitate, diminutive, interjecții, elipse; singurul stil care există predominant în varianta orală.

Capcana de punctaj: denotativ înseamnă sensul propriu, de dicționar (dominant în stilul științific), iar conotativ înseamnă sensurile figurate, subiective (dominante în beletristic). Dacă le inversezi, pierzi punctele chiar dacă ai recunoscut corect stilul.

Registre și variante ale limbii

Aceeași limbă se vorbește diferit în funcție de vorbitor, regiune și situație. Distincțiile de mai jos apar constant la subiectul I și la analiza limbajului personajelor:

• Limba literară — varianta normată, îngrijită, unică pe tot teritoriul; norma actuală e stabilită de DOOM (Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic).
• Limbajul popular — varianta vorbită, spontană, nesupusă normelor; nu e greșită, e doar nenormată.
• Regionalismele — cuvinte sau pronunții specifice unei zone: „curechi” (varză), „lubeniță” (pepene), „barabule” (cartofi). În literatură (Creangă, Sadoveanu) au rol de culoare locală și de autenticitate.
• Arhaismele — cuvinte ieșite din uz: „vornic”, „hatman”, „a pohti”. În romanul istoric creează atmosfera de epocă.
• Neologismele — împrumuturi recente, mai ales din franceză și engleză; dau textului precizie sau, folosite greșit, pretențiozitate.
• Argoul — limbajul codificat al unor grupuri (inițial al lumii interlope): „a ciordi”, „mișto”. Jargonul — fie limbajul tehnic al unei profesii, fie vorbirea împănată cu străinisme de dragul afișării.

Greșeala tipică: a spune că regionalismele sunt „greșeli de limbă”. Nu sunt — devin nepotrivite doar în comunicarea oficială, unde norma cere limba literară. Când analizezi limbajul unui personaj, numește registrul și explică efectul: oralitate, umor, autenticitate, caracterizare indirectă.

Relații semantice: sinonimie, antonimie, omonimie, paronimie

Relațiile semantice sunt printre cele mai sigure cerințe de la subiectul I.A — „menționează sinonimul contextual al cuvântului...”:

• Sinonimele — sens identic sau foarte apropiat: „a spune” / „a zice”. Atenție la cerința de sinonim contextual: sinonimul trebuie să funcționeze în contextul dat, nu în general. Pentru „a purta” din „purta o discuție”, sinonimul e „a avea”, nu „a căra”.
• Antonimele — sensuri opuse: „harnic” / „leneș”. Se formează și cu prefixe negative: „corect” / „incorect”.
• Omonimele — formă identică, sensuri complet diferite și fără legătură între ele: „bancă” (instituție financiară) / „bancă” (obiect pe care stai). Omofonele se pronunță la fel („mai” / „m-ai”), omografele se scriu la fel dar pot diferi prin accent („cópii” / „copíi”).
• Paronimele — formă aproape identică, sensuri diferite: „familial” (legat de familie) / „familiar” (apropiat, cunoscut); „original” (autentic, inedit) / „originar” (de origine); „a evalua” (a estima) / „a evolua” (a se dezvolta). Confuzia paronimică e o greșeală de limbă frecvent testată.
• Cuvintele polisemantice — un singur cuvânt cu mai multe sensuri înrudite: „masă” (mobilă, mâncare, mulțime).

Distincția care încurcă pe toată lumea: la polisemie sensurile au o legătură logică între ele (același cuvânt); la omonimie sensurile nu au nicio legătură (cuvinte diferite cu aceeași formă). „Broască” (animal / încuietoare) e polisemantic — sensul al doilea vine printr-o metaforă; „leu” (animal / moneda) la fel.

Corectitudine și expresivitate — greșelile de limbă cerute la examen

La BAC și la olimpiadă se testează capacitatea de a recunoaște și de a corecta abaterile de la normă. Cele mai importante tipuri:

• Pleonasmul — exprimarea aceleiași idei de două ori: „a coborî jos”, „a rezuma pe scurt”, „averse de ploaie”, „mujdei de usturoi”. Corectarea = eliminarea termenului redundant.
• Tautologia — repetarea aceluiași cuvânt cu funcții sintactice diferite („legea e lege”); poate fi involuntară (greșeală) sau expresivă.
• Cacofonia — alăturarea de sunete cu efect neplăcut: „ca care”, „la laborator”. Se evită prin reformulare, NU prin inserarea lui „virgulă” în vorbire.
• Confuzia paronimică — folosirea unui paronim în locul celuilalt: „investit în funcție” în loc de „învestit în funcție”.
• Anacolutul — ruperea construcției sintactice: „Cine nu muncește, nu i se dă de mâncare” (începe cu un subiect care rămâne suspendat). În literatură (Caragiale) devine procedeu comic de caracterizare.
• Dezacordul — încălcarea acordului: „ei a venit”, „cărțile pe care le-am citit” e corect, dar „cărțile care le-am citit” e greșit (lipsa lui „pe”).

Nuanța care aduce puncte: unele abateri devin procedee expresive când sunt intenționate. Anacolutul și tautologia din replicile personajelor lui Caragiale nu sunt greșelile autorului, ci mijloace de caracterizare indirectă prin limbaj — personajul se demască singur prin felul în care vorbește.

Test — 6 întrebări ca la examen