Elevii studiază noțiunile fundamentale de comunicare orală și scrisă, actul comunicării și funcțiile limbajului.
Orice act de comunicare presupune cel puțin doi participanți și un schimb de informație. Modelul clasic, preluat în programa de clasa a IX-a, identifică șase componente esențiale.
Emițătorul este cel care transmite mesajul (poate fi o persoană, o instituție, un ziar). Receptorul este destinatarul mesajului. Atenție: emițătorul și receptorul pot schimba rolurile în cadrul aceleiași conversații – aceasta se numește reversibilitatea comunicării.
Mesajul reprezintă conținutul informațional transmis – ceea ce se comunică efectiv. Codul este sistemul de semne comun emițătorului și receptorului (de exemplu, limba română, codul Morse, gesturile). Dacă cei doi nu împărtășesc același cod, comunicarea eșuează.
Canalul (sau contactul) este calea fizică prin care circulă mesajul: undele sonore în comunicarea orală, hârtia în cea scrisă, fibra optică în comunicarea digitală. Contextul (sau referentul) este realitatea la care trimite mesajul.
Aceste șase elemente nu sunt simple definiții de memorat: ele explică de ce comunicarea poate eșua. Dacă emițătorul folosește un cod pe care receptorul nu îl stăpânește (jargon, limbă străină), mesajul nu ajunge. Dacă canalul este perturbat (zgomot, conexiune slabă), mesajul se deformează.
Roman Jakobson a asociat fiecăreia dintre componentele actului comunicării câte o funcție a limbajului. Această corespondență este exact ceea ce se cere la examen.
Funcția referențială (denotativă) – centrată pe context/referent: transmite informații obiective despre realitate. Este dominantă în textele științifice și în știri. Exemplu: Apa fierbe la 100 de grade Celsius.
Funcția emotivă (expresivă) – centrată pe emițător: exprimă stările, atitudinile, trăirile celui care vorbește. Exemplu: Ce fericire că te văd!
Funcția conativă (persuasivă) – centrată pe receptor: urmărește influențarea, îndrumarea sau convingerea receptorului. Apare în reclame, discursuri politice, texte imperativele. Exemplu: Cumpărați acum!
Funcția fatică – centrată pe canal: verifică dacă legătura de comunicare funcționează și o menține deschisă. Exemplu: Alo? Mă auzi? sau formulele de salut.
Funcția metalingvistică – centrată pe cod: mesajul se referă la codul însuși, la limbă. Exemplu: Prin „a iubi" înțelegem un sentiment profund.
Funcția poetică – centrată pe mesaj: accentul cade pe forma mesajului, pe modul în care este construit. Este dominantă în textele literare, dar apare și în reclame sau în vorbirea curentă stilizată.
Important: în orice mesaj real, mai multe funcții coexistă. La examen se cere identificarea funcției dominante, nu a singurei funcții prezente.
Diferența dintre comunicarea orală și cea scrisă nu este doar de suport (voce vs. hârtie), ci afectează întreaga structură a mesajului.
Comunicarea orală se desfășoară în timp real, emițătorul și receptorul sunt de obicei prezenți simultan (comunicare sincronă). Mesajul este susținut de elemente paraverbale (ton, ritm, pauze, intonație) și elemente nonverbale (gestică, mimică, privire). Greșelile pot fi corectate imediat, prin reformulare. Sintaxa este adesea mai liberă, cu propoziții nefinalizate sau cu repetiții.
Comunicarea scrisă este, de regulă, asincronă: emițătorul și receptorul nu sunt prezenți în același moment. Mesajul trebuie să fie autonom – nu poate conta pe gestică sau intonație pentru a se clarifica. De aceea, scrierea impune o organizare mai riguroasă, o sintaxă mai îngrijită și respectarea normelor ortografice și de punctuație.
O distincție pe care elevii o confundă adesea: comunicarea scrisă nu este automat mai corectă decât cea orală. Un mesaj oral formal (un discurs, o prezentare) respectă norme stricte, în vreme ce un mesaj scris informal (un SMS) poate fi extrem de eliptic și nonstandard.
Registrul stilistic reprezintă varietatea de limbă folosită în funcție de situația de comunicare, de relația dintre participanți și de scopul mesajului. Programa identifică mai multe registre principale.
Registrul standard (neutru) este forma de referință a limbii literare: nici prea formal, nici familiar. Apare în manuale, știri, comunicare oficială curentă.
Registrul formal este utilizat în contexte oficiale, instituționale: acte, scrisori oficiale, discursuri publice. Se caracterizează prin vocabular elaborat, structuri sintactice complete și absența expresiilor familiare.
Registrul informal (familiar) apare în conversații între persoane apropiate. Permite abrevieri, expresii colocviale, chiar argou. Nu este incorect – este adecvat contextului.
Registrul artistic (beletristic) are ca scop crearea efectului estetic. Valorifică figurile de stil, ambiguitatea, conotațiile cuvintelor.
Registrul științific vizează precizia și univocitatea: fiecare termen are o singură semnificație în domeniu, nu există loc pentru ambiguitate sau subiectivitate.
Registrul colocvial (numit uneori și popular-urban) este limbajul vorbit al orașului, cu elemente familiare, prescurtări fonetice și construcții relaxate.
Principalul criteriu de evaluare nu este ce registru folosești, ci adecvarea registrului la context. Folosirea unui registru familiar într-o cerere oficială sau a unuia excesiv de formal într-o conversație obișnuită reprezintă o greșeală de comunicare.
Limba română nu este un bloc uniform. Ea cuprinde mai multe variante, diferențiate după criterii sociale, geografice și culturale.
Limba literară (standard) este varianta supraregională, normată de instituții (Academia Română, prin DOOM și alte norme). Este predată în școală, folosită în presă, în administrație și în literatura cultă. Are cel mai înalt prestigiu social și funcționează drept cod comun pentru toți vorbitorii de română, indiferent de regiune.
Variantele regionale (dialectale) sunt formele limbii specifice unor zone geografice: Muntenia, Moldova, Transilvania, Oltenia, Banat etc. Ele se manifestă la nivel fonetic (rostiri specifice), lexical (cuvinte regionale) și, mai rar, gramatical. Variantele regionale nu sunt greșite – sunt sisteme coerente de comunicare în interiorul comunităților respective. Confuzie frecventă: dialectul este o varietate regională a aceleiași limbi, nu o limbă separată.
Limba populară desemnează forma vorbită de masa largă a vorbitorilor, fără instrucție lingvistică formală. Conține abateri de la norma literară (forme verbale neliterare, construcții sintactice nestandard) și este puternic influențată de tradiție orală. Apare valorificată în literatura populară (balade, proverbe, doine).
Argoul este varietatea de limbă a unui grup social restrâns, cu scopul de a crea coeziune de grup și, uneori, de a se face înțeles doar în interior (tineri, anumite profesii, medii marginale). Cuvintele de argou capătă adesea sensuri noi sau sunt împrumutate și deformate din alte limbi.
Jargonul este specific unei profesii sau unui domeniu: jargonul juridic, medical, informatic. Spre deosebire de argou, nu are funcție criptică, ci una de precizie tehnică.