Europa și lumea în epoca modernă

Transformările politice, economice și culturale ale Europei și ale lumii în secolele XVI-XIX.

Marile descoperiri geografice și consecințele lor

La sfârșitul secolului XV, europenii au pornit pe oceane dintr-un amestec de motive pe care examenul le cere grupate: economice (căutarea unui drum direct spre mirodeniile și mătăsurile Asiei, după ce căderea Constantinopolului în 1453 scumpise drumul terestru; setea de aur), tehnice (caravela, busola, astrolabul, portulanele), politice (concurența dintre Portugalia și Spania) și religioase (răspândirea creștinismului).

Momentele-reper:

• portughezii au ocolit Africa: Bartolomeu Diaz — Capul Bunei Speranțe (1488); Vasco da Gama — drumul maritim spre India (1498);
• Cristofor Columb, în serviciul Spaniei, a atins la 12 octombrie 1492 insulele Caraibelor, convins până la moarte că ajunsese în Asia — descoperirea Americii;
• Fernando Magellan a inițiat prima călătorie în jurul lumii (1519–1522, încheiată de Elcano) — dovada practică a sfericității Pământului;
• tratatul de la Tordesillas (1494) a împărțit lumea extraeuropeană între Spania și Portugalia.

Consecințele — partea cu adevărat cerută la examen:

• economice: mutarea centrului comercial din Mediterana spre Atlantic (decad Veneția și Genova, urcă Lisabona, Sevilla, Anvers, apoi Amsterdam și Londra); afluxul de metale prețioase americane provoacă „revoluția prețurilor” (inflație durabilă); apar comerțul mondial, marile companii și capitalismul comercial timpuriu;
• biologice și demografice: „schimbul columbian” — porumbul, cartoful, tomatele vin în Europa; caii, vitele, grâul, dar și bolile (variola) trec în America, unde populațiile amerindiene sunt decimate;
• politice și umane: imperiile coloniale spaniol și portughez; distrugerea civilizațiilor aztecă (Cortés, 1519–1521) și incașă (Pizarro, 1531–1533); începutul comerțului cu sclavi africani pe ruta triunghiulară Atlanticului;
• culturale: orizontul european se lărgește brusc — premisă a Renașterii târzii și a revoluției științifice.

Formula de sinteză pentru eseu: descoperirile transformă economiile-lumi regionale într-o economie mondială cu centrul în Europa atlantică — începutul modernității economice.

Revoluția engleză și nașterea monarhiei constituționale

Anglia secolului XVII oferă primul model de limitare durabilă a puterii regale — de aceea deschide seria revoluțiilor burgheze (numite așa pentru că forța lor motrice a fost burghezia în alianță cu gentry-ul, împotriva absolutismului și a privilegiilor).

Cauzele: Stuarții (Iacob I, Carol I) guvernau în spiritul dreptului divin, impunând taxe fără acordul Parlamentului — încălcând tradiția constituțională engleză care cobora până la Magna Carta (1215). Conflictul fiscal s-a suprapus celui religios (anglicanism oficial versus puritani).

Desfășurarea, în date-reper:

• 1628 — Petiția Dreptului: fără taxe și arestări arbitrare; Carol I o acceptă, apoi guvernează 11 ani fără Parlament;
• 1642–1649 — războiul civil dintre rege și Parlament; armata „noului model” a lui Oliver Cromwell învinge la Naseby;
• 1649 — Carol I este judecat și executat; Anglia devine republică (Commonwealth), apoi dictatura militară a lui Cromwell (protectoratul);
• 1660 — restaurația Stuarților, care nu învață nimic;
• 1688 — „Revoluția Glorioasă”: Parlamentul îl detronează fără vărsare de sânge pe Iacob al II-lea și îi cheamă pe Wilhelm de Orania și Maria;
• 1689 — Bill of Rights (Declarația Drepturilor): regele nu poate suspenda legile, impune taxe sau menține armată fără consimțământul Parlamentului; alegeri libere, dezbateri libere.

Rezultatul: monarhia constituțională — „regele domnește, dar nu guvernează”; guvernul devine treptat responsabil în fața Parlamentului (cabinetul, prim-ministrul — secolul XVIII). Modelul englez, teoretizat de Locke și admirat de iluminiști, devine referința tuturor constituționalismelor ulterioare — inclusiv al Constituției române din 1866, pe filieră belgiană.

Nuanță de punctaj: 1688 nu instaurează democrația (votul rămâne al unei minorități de proprietari), ci statul de drept — supremația legii asupra monarhului.

Revoluția americană și Revoluția franceză

Revoluția americană (1775–1783) — primul stat construit deliberat pe ideile iluministe. Cele 13 colonii engleze au refuzat impozitele votate la Londra fără reprezentarea lor („no taxation without representation” — taxa pe timbru, „partida de ceai” de la Boston, 1773). La 4 iulie 1776, congresul de la Philadelphia adoptă Declarația de Independență (redactor principal: Thomas Jefferson): oamenii se nasc egali, cu drepturi inalienabile — viața, libertatea, căutarea fericirii; guvernele își trag puterea din consimțământul celor guvernați. Războiul, câștigat cu ajutor francez (pacea de la Paris, 1783), e urmat de Constituția din 1787 — prima constituție scrisă modernă: republică federală, separarea puterilor (Congres – președinte – Curte Supremă), completată cu Bill of Rights (1791).

Revoluția franceză (1789–1799) — evenimentul-matrice al politicii moderne. Cauze: criza financiară a monarhiei, societatea de ordine cu privilegii fiscale pentru cler și nobilime, ideile iluministe, exemplul american, criza de subzistență din 1788–1789. Momente de știut:

• 5 mai 1789 — Statele Generale; starea a treia se proclamă Adunare Națională (jurământul din sala Jocului cu mingea);
• 14 iulie 1789 — căderea Bastiliei;
• 4 august 1789 — abolirea privilegiilor feudale;
• 26 august 1789 — Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului: libertatea, egalitatea în drepturi, suveranitatea națiunii, legea ca expresie a voinței generale, prezumția de nevinovăție, proprietatea;
• 1791 — prima constituție: monarhie constituțională; 1792 — republica; 1793 — executarea lui Ludovic al XVI-lea, Teroarea iacobină (Robespierre, căzut în iulie 1794);
• 1799 — lovitura de stat a lui Napoleon Bonaparte.

Napoleon (consul, apoi împărat 1804–1814/1815) a stabilizat și exportat revoluția: Codul civil (1804) — egalitatea în fața legii, proprietatea, laicitatea statului — aplicat în toată Europa cucerită. Războaiele napoleoniene au răspândit ideile revoluției și au trezit, prin reacție, naționalismele — dubla moștenire cu care se deschide secolul XIX.

Revoluția industrială și consecințele sociale

Revoluția industrială = trecerea de la producția manuală, în ateliere, la producția de fabrică, bazată pe mașini — cea mai profundă transformare economică de la apariția agriculturii. A început în Anglia, în ultima treime a secolului XVIII, dintr-o combinație de premise pe care subiectele le cer explicate: capital acumulat din comerțul colonial, revoluția agrară (rotația culturilor, îngrădirile — enclosures — care eliberează forță de muncă), materii prime (cărbune, fier; bumbac colonial), piață internă și externă mare, stabilitate politică post-1688 și spirit de inovație.

Inovațiile-lanț: în industria textilă — suveica zburătoare (Kay), mașinile de filat (Hargreaves, Arkwright), războiul mecanic (Cartwright); apoi motorul universal — mașina cu abur a lui James Watt (1769/1784); siderurgia pe bază de cocs; transporturile: locomotiva lui Stephenson (linia Stockton–Darlington, 1825; Liverpool–Manchester, 1830) și vaporul cu aburi (Fulton, 1807). A doua jumătate a secolului XIX aduce „a doua revoluție industrială”: oțel, electricitate, chimie, petrol, motorul cu explozie.

Consecințele sociale — miezul temei:

• urbanizarea accelerată și dezechilibrată: orașe industriale suprapopulate, cartiere insalubre, epidemii;
• nașterea a două clase noi, definite prin raportul cu capitalul: burghezia industrială și proletariatul (muncitorimea salariată);
• condiții de muncă brutale la început: 12–16 ore pe zi, munca copiilor și a femeilor (mai prost plătită), fără asigurări — realitatea documentată de anchetele parlamentare engleze;
• reacțiile muncitorimii: distrugerea mașinilor (luddism), apoi forme organizate — sindicate (trade-unions, legalizate în Anglia în 1824), mișcarea cartistă (petiții pentru vot universal masculin, 1838–1848) și ideologiile muncitorești — socialismul;
• răspunsul statului: primele legi de protecție (limitarea muncii copiilor — Factory Acts), iar spre 1900 începuturile legislației sociale (asigurările lui Bismarck în Germania).

Ideea de sinteză: revoluția industrială a creat bogăție fără precedent și, simultan, problema socială modernă — tensiunea din care se nasc sindicalismul, socialismul și, ca răspuns, statul social al secolului XX.

Secolul națiunilor și România în context european

Secolul XIX european este dominat de două forțe gemene: liberalismul (constituții, drepturi) și naționalismul (state naționale). După înfrângerea lui Napoleon, Congresul de la Viena (1814–1815) a restaurat vechea ordine (legitimism, echilibru), iar Sfânta Alianță a reprimat mișcările liberale — dar valurile revoluționare au tot venit: 1821 (Grecia, Neapole, Spania — și Tudor Vladimirescu la noi), 1830 (Franța, Belgia — independentă, Polonia), și mai ales 1848 — „primăvara popoarelor”: revoluții simultane la Paris, Viena, Berlin, Budapesta, Praga, Milano și în Țările Române. Aproape toate înfrânte militar, dar programul lor (constituții, emancipare națională) devine agenda următoarelor decenii.

Împlinirile: Italia se unifică în jurul Piemontului (Cavour — diplomația, Garibaldi — „expediția celor o mie”, 1859–1870), Germania în jurul Prusiei lui Bismarck, prin „fier și sânge” (războaiele cu Danemarca 1864, Austria 1866, Franța 1870–1871; proclamarea Imperiului German la Versailles, 18 ianuarie 1871). În Balcani, criza orientală macină Imperiul Otoman: Grecia (1830), apoi Serbia, România (1878), Bulgaria câștigă independența sau autonomia cu sprijin sau cu prilejul războaielor Rusiei cu Poarta.

România s-a construit exact în logica acestui secol, folosind fiecare fereastră europeană — legătura cerută la eseu:

• 1848: programul pașoptist (Islaz, Blaj) sincronizat cu revoluțiile europene; înfrânt de intervențiile otomană și țaristă;
• 1853–1856: războiul Crimeii schimbă contextul — Congresul de la Paris (1856) pune Principatele sub garanția colectivă a celor șapte puteri (ieșirea de sub protectoratul exclusiv rusesc) și cere consultarea românilor (adunările ad-hoc);
• 1859: dubla alegere a lui Cuza — faptul împlinit acceptat treptat de puteri;
• 1866: prințul străin (Carol de Hohenzollern) și Constituția — consolidarea internă;
• 1877–1878: participarea la războiul ruso-turc aduce independența (proclamată la 9 mai 1877, recunoscută la Berlin, 1878, cu Dobrogea în schimbul sudului Basarabiei);
• 1881: regatul; 1883 — aderarea secretă la Tripla Alianță, ancora de securitate antirusă.

Concluzia de reținut: statul român modern este un produs al sincronizării elitei pașoptiste cu Europa — diplomație măruntă, dar tenace, pe fondul rivalităților marilor puteri.

Test — 6 întrebări ca la examen