Analiza formării și evoluției statelor medievale românești în context european.
Statele medievale românești nu au apărut din nimic: ele s-au construit treptat, prin unirea unor formațiuni politice mai mici, numite generic autonomii locale. Izvoarele le consemnează sub diverse nume: cnezate și voievodate (conduse de cnezi și voievozi), țări (Țara Maramureșului, Țara Bârsei, Țara Făgărașului), codri, câmpuri, ocoale.
Două izvoare sunt de citat obligatoriu la examen:
Aceste formațiuni aveau conducători proprii, oaste, biserici și obligații fiscale — adică toate elementele unui embrion de stat, dar la scară mică. Trecerea la statul propriu-zis se face prin unificarea lor sub un singur conducător, proces accelerat de doi factori externi: presiunea Regatului Ungariei, care voia să-și extindă stăpânirea la sud și est de Carpați, și retragerea dominației tătare după marea invazie din 1241.
Ideea de reținut: autonomiile locale sunt premisa internă a formării statelor, iar contextul extern favorabil este doar catalizatorul — la examen se cere de regulă exact această distincție între cauze interne și împrejurări externe.
Țara Românească se formează în două etape. Mai întâi, tradiția istorică vorbește despre descălecatul lui Negru Vodă din Făgăraș (în jurul anului 1290) — o legendă care păstrează amintirea unor treceri de populație și conducători din Transilvania peste munți. Apoi, istoric atestat, Basarab I unifică formațiunile dintre Carpați și Dunăre. Momentul decisiv este bătălia de la Posada (9–12 noiembrie 1330): Basarab îl învinge pe regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, iar victoria înseamnă independența Țării Românești. Urmașii lui Basarab consolidează statul: Nicolae Alexandru își ia titlul de „domn autocrat” și întemeiază Mitropolia Ungrovlahiei (1359), iar Vladislav Vlaicu bate primele monede și rezistă unei noi ofensive maghiare.
Moldova parcurge un traseu asemănător, dar cu un pas intermediar. În 1345–1354, regele Ungariei organizează la est de Carpați o marcă de apărare împotriva tătarilor, condusă de voievodul maramureșean Dragoș — acesta e primul „descălecat”, dar sub suzeranitate maghiară. În 1359, un alt voievod din Maramureș, Bogdan, trece munții, îi alungă pe urmașii lui Dragoș și rupe legăturile cu coroana maghiară — al doilea descălecat, cel adevărat, care aduce independența Moldovei. Cronica maghiară consemnează resemnat că Moldova „s-a mărit, făcându-se țară”.
Paralela cerută la examen: ambele state se nasc prin unificarea autonomiilor + descălecat + ruperea de Ungaria; diferența este că Moldova trece printr-o etapă de dependență (marca lui Dragoș) înainte de gestul de independență al lui Bogdan.
Dobrogea se constituie și ea ca stat în secolul al XIV-lea, sub Balica, Dobrotici (care primește titlul de despot) și Ivanco; la sfârșitul secolului, Mircea cel Bătrân o alipește Țării Românești, iar după 1417 intră sub stăpânire otomană.
Spre deosebire de Țara Românească și Moldova, Transilvania nu a devenit stat independent: cucerirea ei de către Regatul Ungariei, desfășurată treptat între secolele XI și XIII, a integrat-o coroanei maghiare. Totuși — nuanță esențială la examen — Transilvania și-a păstrat o organizare distinctă: a fost condusă ca voievodat, nu ca simplă provincie, deși regalitatea încercase inițial să impună modelul de principat (episodul Merkurius, „principe al Transilvaniei”, la începutul secolului al XII-lea). Menținerea instituției voievodatului — formă de organizare specific românească — arată forța structurilor locale.
Voievodul Transilvaniei era numit de rege, avea atribuții administrative, judiciare și militare, dar unii voievozi puternici (precum Roland Borșa sau Ladislau Kán) s-au comportat aproape ca niște suverani.
Pentru consolidarea stăpânirii, regii maghiari au colonizat populații privilegiate: sașii (coloniști germani, secolele XII–XIII, cu privilegiul Andreanum din 1224) și secuii, așezați ca grăniceri. Împreună cu nobilimea maghiară, aceștia vor forma sistemul celor trei națiuni privilegiate, consacrat prin înțelegerea de la Unio Trium Nationum (1437), încheiată după răscoala de la Bobâlna.
Românii, deși majoritari demografic, au fost excluși treptat din viața politică: religia ortodoxă a fost redusă la statutul de religie tolerată, iar elitele românești (cnezii) fie s-au maghiarizat prin înnobilare, fie au decăzut. Din 1541, după prăbușirea Ungariei sub loviturile otomane (Mohács, 1526), Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană, plătind tribut Porții, dar păstrându-și instituțiile interne.
Instituția centrală a statelor medievale românești este domnia. Titlul complet al conducătorului — mare voievod și domn — spune tot despre natura puterii: voievod înseamnă comandant militar suprem, iar domn (din latinescul dominus) înseamnă stăpân al țării și al supușilor, suveran independent.
Atribuțiile domnului acopereau toate sferele puterii:
Formula din titulatură „din mila lui Dumnezeu” arată caracterul de drept divin al puterii — domnul nu depindea de o putere externă, ci doar de Dumnezeu; e un argument de independență folosit constant în documente. Succesiunea la tron urma sistemul ereditar-electiv: era ales de boieri unul dintre membrii familiei domnitoare (dinastia Basarabilor în Țara Românească, a Mușatinilor în Moldova) — sursă permanentă de lupte interne.
Domnul conducea împreună cu sfatul domnesc, format din boieri și din marii dregători: vornicul (justiție și curtea domnească), logofătul (cancelaria), vistiernicul (finanțele), spătarul (purtătorul spadei, atribuții militare), postelnicul. În momente importante se convoca adunarea țării (Marea Adunare a Țării), cu rol consultativ.
A doua instituție fundamentală: Biserica. Mitropoliile de la Argeș (1359) și Suceava (1401–1402, recunoașterea mitropoliei Moldovei), subordonate Patriarhiei de Constantinopol, legitimau domnia — mitropolitul îl încorona pe domn și era primul lui sfetnic.
Pentru a înțelege specificul statelor românești, programa cere comparația cu evoluțiile din Europa apuseană, unde monarhia a urmat două trasee-model.
Franța este exemplul centralizării. Regii din dinastia Capețienilor (din 987, cu Hugo Capet) pornesc de la un domeniu regal minuscul în jurul Parisului și, timp de secole, adună teritorii și supun marii vasali. Filip al II-lea August (1180–1223) smulge posesiunile continentale ale regilor Angliei; Filip al IV-lea cel Frumos (1285–1314) convoacă în 1302 pentru prima dată Statele Generale (adunare a celor trei stări: cler, nobilime, starea a treia) — ca sprijin în conflictul cu papa, nu ca limită a puterii sale. Direcția e clară: monarhie tot mai autoritară, care va culmina cu absolutismul modern.
Anglia merge în sens invers, spre limitarea puterii regale. După cucerirea normandă (1066, Wilhelm Cuceritorul), regalitatea engleză e inițial foarte puternică. Dar abuzurile regelui Ioan Fără de Țară îi ridică pe baroni împotriva lui: în 1215 regele e silit să semneze Magna Carta Libertatum, documentul care stabilește că nici regele nu e mai presus de reguli — fără acordul unui consiliu nu poate impune dări noi, iar oamenii liberi nu pot fi arestați arbitrar. Din consiliul marilor baroni se dezvoltă, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, Parlamentul, împărțit ulterior în Camera Lorzilor și Camera Comunelor.
Comparația de examen: Franța = centralizare și autoritate regală crescândă; Anglia = putere regală limitată prin document scris și adunare reprezentativă. Statele românești seamănă structural cu monarhiile europene (suveran, sfat, adunări de stări), dar la scară mai mică și cu o miză externă aparte: apărarea autonomiei față de marile puteri vecine.