Lumea postbelică și Războiul Rece

Sunt analizate relațiile internaționale și ordinea mondială de după 1945, marcate de confruntarea Est-Vest.

Ordinea mondială după 1945

Al Doilea Război Mondial a lăsat în urmă zeci de milioane de morți, orașe distruse și o Europă epuizată. Vechile puteri coloniale (Anglia, Franța) au ieșit slăbite, iar pe scena mondială au rămas două superputeri: Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică — aliate împotriva lui Hitler, dar cu sisteme opuse: democrație și economie de piață contra dictatură comunistă și economie centralizată.

Pentru a evita repetarea catastrofei, în 1945 s-a înființat Organizația Națiunilor Unite (ONU), prin conferința de la San Francisco. Scopurile ONU: menținerea păcii și securității internaționale, cooperarea între state, apărarea drepturilor omului (în 1948 s-a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului). Organele principale: Adunarea Generală (toate statele) și Consiliul de Securitate, unde cinci mari puteri (SUA, URSS, Marea Britanie, Franța, China) au drept de veto — de aceea, în crizele dintre superputeri, ONU a fost adesea blocată.

Încă de la conferințele de la Ialta și Potsdam (1945), învingătorii au trasat zonele de ocupație; în fapt, Europa de Est eliberată de Armata Roșie a rămas sub control sovietic. În 1946, Winston Churchill constata că o „Cortină de Fier” a coborât peste continent, de la Marea Baltică la Marea Adriatică — expresia care avea să denumească despărțirea Europei în două lumi timp de patru decenii și jumătate.

Războiul Rece: definiție și instrumente

Războiul Rece (circa 1947–1991) este confruntarea globală dintre blocul occidental, condus de SUA, și blocul comunist, condus de URSS — purtată prin orice mijloace în afara războiului direct între superputeri: presiune politică, propagandă, spionaj, cursa înarmărilor, competiție economică și conflicte locale prin intermediari. „Rece” înseamnă exact asta: cele două superputeri nu s-au înfruntat niciodată direct pe câmpul de luptă — teama de arma nucleară le-a ținut la distanță.

Instrumentele fiecărei tabere, în oglindă — schemă cerută la examen:

• doctrina Truman (1947) – angajamentul SUA de a sprijini popoarele libere împotriva expansiunii comuniste („îndiguirea” comunismului);
• planul Marshall (1947) – ajutor economic american masiv pentru reconstrucția Europei; statele din Est, inclusiv România, au fost obligate de Moscova să-l refuze;
• NATO (1949) – alianța militară a Occidentului; replica sovietică: Tratatul (Pactul) de la Varșovia (1955), din care a făcut parte și România;
• în plan economic, blocul sovietic s-a organizat în CAER (1949).

La acestea s-a adăugat cursa înarmărilor — bomba atomică (SUA 1945, URSS 1949), apoi cea cu hidrogen și rachetele intercontinentale — și cursa spațială: primul satelit (Sputnik, 1957) și primul om în spațiu (Iuri Gagarin, 1961) au fost sovietici, dar americanii au ajuns primii pe Lună (Apollo 11, 1969). Echilibrul terorii nucleare a făcut ca pacea să se mențină tocmai pentru că un război direct ar fi distrus ambele tabere.

Crizele Războiului Rece

Confruntarea Est-Vest a trecut prin momente de maximă tensiune, fiecare cu semnificația lui:

• Blocada Berlinului (1948–1949): Stalin a tăiat căile de acces terestru spre Berlinul de Vest, aflat în interiorul zonei sovietice; Occidentul a răspuns cu un pod aerian de aproape un an, aprovizionând orașul din avioane. Consecință: divizarea Germaniei în RFG (vest) și RDG (est), în 1949;
• Războiul din Coreea (1950–1953): Nordul comunist a invadat Sudul; au intervenit trupele ONU (în principal americane) și „voluntarii” chinezi; s-a încheiat cu împărțirea peninsulei la paralela 38 — graniță existentă și astăzi;
• Zidul Berlinului (1961): RDG a construit un zid pentru a opri fuga masivă a propriilor cetățeni spre Vest — singura construcție de graniță menită să-și țină oamenii înăuntru, simbolul perfect al Cortinei de Fier;
• Criza rachetelor din Cuba (octombrie 1962): instalarea de rachete nucleare sovietice în Cuba, la 150 km de SUA, a adus lumea cel mai aproape de războiul nuclear; criza s-a rezolvat prin negocieri între Kennedy și Hrușciov — sovieticii și-au retras rachetele, americanii au promis că nu invadează Cuba;
• Războiul din Vietnam (anii 1960–1975): cel mai costisitor conflict „prin intermediari”, încheiat cu retragerea americană și unificarea Vietnamului sub regim comunist.

După 1962, ambele tabere au căutat coexistența: perioada de destindere din anii 1970 (acorduri de limitare a armelor nucleare, Actul final de la Helsinki, 1975, care includea respectarea drepturilor omului — armă neașteptată în mâna disidenților din Est).

Blocul comunist și decolonizarea

În blocul comunist, statele est-europene erau formal independente, dar în realitate satelizate: regimuri de partid unic după model sovietic, economii dirijate, armate integrate în Tratatul de la Varșovia. Cine încerca să iasă din rând era readus cu forța — momente de reținut:

• Revoluția maghiară din 1956 – reprimată de tancurile sovietice; premierul reformator Imre Nagy, executat;
• Primăvara de la Praga, 1968 – încercarea Cehoslovaciei de a construi un „socialism cu față umană”, strivită de invazia trupelor Tratatului de la Varșovia; România lui Ceaușescu a refuzat să participe — excepția care i-a adus faimă;
• Polonia, 1980 – apariția sindicatului liber Solidaritatea (Lech Wałęsa), prima organizație de masă independentă din blocul comunist.

În paralel, lumea de dincolo de Europa se transforma prin decolonizare: destrămarea imperiilor coloniale și apariția a zeci de state noi în Asia și Africa. Repere: independența Indiei (1947, obținută prin mișcarea nonviolentă a lui Mahatma Gandhi), războiul de independență al Algeriei (1954–1962) față de Franța, „anul Africii” (1960 — 17 state africane devin independente). Multe dintre noile state au refuzat alinierea la vreunul dintre blocuri, formând mișcarea de nealiniere (conferința de la Bandung, 1955) — așa-numita „lume a treia”. Superputerile și-au mutat însă rivalitatea și aici, sprijinind tabere opuse în conflictele locale — de aceea decolonizarea și Războiul Rece se împletesc.

Prăbușirea comunismului și sfârșitul Războiului Rece

În anii 1980, blocul sovietic era în criză profundă: economia centralizată nu mai putea susține nici cursa înarmărilor (relansată de președintele american Ronald Reagan), nici nivelul de trai. Venit la putere în 1985, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a lansat reformele perestroika (restructurare economică) și glasnost (transparență, libertatea cuvântului) — sperând să salveze sistemul prin reformă.

Efectul a fost invers: odată slăbită frica, popoarele au cerut totul. Decisiv a fost refuzul lui Gorbaciov de a mai folosi armata pentru salvarea regimurilor-satelit (abandonarea „doctrinei Brejnev” a suveranității limitate). În 1989, regimurile comuniste est-europene au căzut în lanț, în doar câteva luni:

• Polonia – alegeri parțial libere câștigate zdrobitor de Solidaritatea (iunie);
• Ungaria – deschide Cortina de Fier spre Austria și trece pașnic la pluralism;
• RDG – căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989), simbolul întregului an;
• Cehoslovacia – „revoluția de catifea” (Václav Havel);
• Bulgaria – înlăturarea lui Jivkov;
• România – singura schimbare violentă: revoluția din decembrie 1989, cu peste 1.100 de morți.

Au urmat: reunificarea Germaniei (1990), dizolvarea Tratatului de la Varșovia (1991) și, la sfârșitul anului 1991, destrămarea URSS în 15 state independente — printre ele Republica Moldova. Războiul Rece se încheiase cu victoria modelului democratic, fără războiul direct de care lumea se temuse patru decenii. Fostele state comuniste, inclusiv România, au pornit pe drumul integrării în NATO și Uniunea Europeană — subiectul capitolului următor.

Test — 6 întrebări ca la examen