Cultură și civilizație

Elevii studiază marile realizări culturale și de civilizație ale spațiului românesc și european de-a lungul timpului.

Cultura medievală românească

Cultura medievală românească s-a dezvoltat în jurul Bisericii și al curții domnești. Limba de cultură a fost multă vreme slavona — limba cultului ortodox și a cancelariilor — de aceea primele texte scrise la noi nu sunt în română. Cel mai vechi document păstrat scris în limba română este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521), prin care un negustor îl avertiza pe judele Brașovului despre mișcările otomanilor.

Centrele de cultură erau mănăstirile: aici se copiau manuscrise împodobite cu miniaturi, se țineau școli și se scriau cronici (letopisețe) — istoria țării povestită la comanda domnilor. Învățatul Neagoe Basarab a scris în slavonă „Învățăturile către fiul său Theodosie”, iar cronicile de curte au consemnat domniile lui Ștefan cel Mare (Letopisețul de la Putna).

Arhitectura este cea mai vizibilă moștenire medievală:

• stilul moldovenesc – sinteză originală de elemente bizantine și gotice, sub Ștefan cel Mare și urmașii lui: Putna, Voroneț (cu celebrul „albastru de Voroneț” și fresca exterioară a Judecății de Apoi), Sucevița, Moldovița — bisericile pictate în exterior din Bucovina, unice în lume, aflate în patrimoniul UNESCO;
• în Țara Românească: Curtea de Argeș (biserica episcopală a lui Neagoe Basarab, cu legenda Meșterului Manole), mănăstirea Cozia a lui Mircea cel Bătrân;
• Transilvania – gotic apusean: Biserica Neagră din Brașov, castelul Bran, cetățile săsești și bisericile fortificate (Biertan), și ele în patrimoniul UNESCO.

Tiparul a ajuns timpuriu: ieromonahul Macarie a tipărit la 1508 prima carte pe teritoriul românesc (Liturghierul, în slavonă), iar diaconul Coresi a tipărit la Brașov, după 1559, cărțile românești care au pregătit intrarea limbii române în biserică.

De la cronicari la epoca luminilor

În secolul al XVII-lea, slavona pierde teren și cultura se românizează. Cronicarii moldoveni — Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce — scriu letopisețele în limba română și formulează ideile fundamentale ale identității noastre: originea romană a poporului („de la Râm ne tragem”, scrie Ureche) și latinitatea limbii. Miron Costin dedică acestei teme o lucrare întreagă: „De neamul moldovenilor”. În Țara Românească, stolnicul Constantin Cantacuzino scrie o istorie a țării în spirit umanist.

Momente religioase și lingvistice de reținut:

• mitropolitul Varlaam – „Cazania” (1643), carte de învățătură în română;
• mitropolitul Dosoftei – „Psaltirea în versuri” (1673), prima mare operă poetică în română;
• Biblia de la București (1688), tipărită sub Șerban Cantacuzino — prima traducere integrală a Bibliei în limba română, moment de unificare a limbii literare;
• mitropolitul Antim Ivireanul – „Didahiile”, predici de mare artă oratorică, sub Constantin Brâncoveanu.

Epoca lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714) a dat și un stil arhitectural propriu: stilul brâncovenesc, sinteză de tradiție bizantină, elemente renascentiste și decor bogat în piatră sculptată — palatul Mogoșoaia, mănăstirea Horezu (UNESCO).

Vârful erudiției este Dimitrie Cantemir (domn al Moldovei, 1710–1711): „Descrierea Moldovei” (scrisă în latină la cererea Academiei din Berlin, al cărei membru era), „Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman” — savant român citit de toată Europa luminată. Iar în Transilvania, Școala Ardeleană (Micu, Șincai, Maior) a pus erudiția filologică și istorică în slujba drepturilor naționale, deschizând cultura română spre modernitate.

Cultura și națiunea în secolul al XIX-lea

În secolul al XIX-lea, cultura devine motorul construcției naționale: înainte de a exista statul România, a existat ideea României, formulată de scriitori, istorici și profesori.

Generația pașoptistă a pus bazele: Mihail Kogălniceanu editează revista „Dacia literară” (1840), care cerea o literatură originală, cu subiecte din istoria și folclorul național; Nicolae Bălcescu scrie istoria lui Mihai Viteazul, transformându-l în simbol al unității; Vasile Alecsandri culege poezia populară și scrie el însuși poezia unei epoci; Andrei Mureșanu compune „Un răsunet” — viitorul imn național „Deșteaptă-te, române!”. Școala în limba română se extinde: Gheorghe Lazăr deschisese încă din 1818 învățământul superior în română la Sf. Sava, iar sub Cuza apar universitățile din Iași (1860) și București (1864).

După unire, instituțiile culturale se consolidează:

• Academia Română (fondată în 1866 ca Societatea Literară Română) — for suprem al științei și limbii; printre misiunile ei: normarea ortografiei și dicționarul limbii române;
• societatea Junimea (Iași, 1863–1864), condusă de Titu Maiorescu, cu revista „Convorbiri literare” — școala spiritului critic, care a impus valoarea ca singur criteriu; teoria maioresciană a „formelor fără fond” critica împrumutul instituțiilor apusene fără pregătirea societății;
• marii clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici — toți afirmați în cercul Junimii;
• istoriografia și filologia moderne: B.P. Hasdeu, apoi școala critică a lui Nicolae Iorga.

Ideea de sinteză: în paralel cu statul modern construit de politicieni, cultura a construit conștiința națională — limba literară unitară, panteonul de eroi, imnul, istoria comună — fără de care unirea din 1918 nu ar fi avut temelia sufletească.

Cultura română în secolul XX

Perioada interbelică este socotită epoca de aur a culturii române moderne. România Mare a integrat energiile tuturor provinciilor, iar cultura a explodat în toate direcțiile:

• filosofie și istorie – Nicolae Iorga (istoric de renume mondial, autor a mii de lucrări), Constantin Rădulescu-Motru, Lucian Blaga (poet și filosof al culturii);
• literatura – romanul modern: Liviu Rebreanu (Ion, Pădurea spânzuraților), Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu; poezia: Tudor Arghezi, George Bacovia, Blaga;
• generația tânără – Mircea Eliade (viitor istoric al religiilor cu carieră mondială), Emil Cioran, Eugen Ionescu (părinte al teatrului absurdului, membru al Academiei Franceze);
• științele – medicii Gheorghe Marinescu și Victor Babeș, matematicienii școlii românești, iar în aeronautică pionierii Traian Vuia, Aurel Vlaicu și Henri Coandă (efectul Coandă);
• artele – George Enescu (compozitor de talie mondială, „Oedipe”), Constantin Brâncuși, părintele sculpturii moderne (Coloana fără sfârșit, Poarta sărutului și Masa tăcerii, ansamblul de la Târgu Jiu).

Sub comunism, cultura a fost pusă sub control: cenzură, realism socialist, epurarea bibliotecilor, marginalizarea sau închiderea elitelor interbelice. Au existat totuși forme de rezistență prin cultură: opere strecurate pe lângă cenzură, cenaclurile, umorul subversiv, iar în exil o cultură română liberă (Eliade, Cioran, Ionescu, Monica Lovinescu la Radio Europa Liberă). După 1989, cultura și-a recâștigat libertatea, s-a reconectat la lume — de la recuperarea exilului până la noul val al cinematografiei românești, premiat la marile festivaluri internaționale.

Patrimoniul cultural: național și universal

Patrimoniul cultural este moștenirea de valori transmisă de generațiile trecute: material (monumente, situri, obiecte) și imaterial (tradiții, muzică, meșteșuguri, sărbători). Protejarea lui internațională este coordonată de UNESCO — organizația ONU pentru educație, știință și cultură — prin Lista patrimoniului mondial.

Obiectivele românești înscrise în patrimoniul mondial UNESCO — de recunoscut la examen:

• bisericile pictate din nordul Moldovei (Voroneț, Sucevița, Moldovița și celelalte) – fresce exterioare unice în lume;
• mănăstirea Horezu – capodopera stilului brâncovenesc;
• satele cu biserici fortificate din Transilvania (Biertan, Viscri, Prejmer) – moștenirea sașilor;
• cetățile dacice din Munții Orăștiei, în frunte cu Sarmizegetusa Regia;
• centrul istoric al Sighișoarei – singura cetate medievală locuită continuu din România;
• bisericile de lemn din Maramureș – arta lemnului dusă la desăvârșire;
• Delta Dunării – patrimoniu natural;
• pădurile seculare de fag din Carpați (parte a unui sit european comun).

La patrimoniul imaterial UNESCO, România a înscris, printre altele: doina, ceramica de Horezu, colindatul în ceată bărbătească, dansul călușului, meșteșugul covoarelor și tradiția creșterii cailor lipițani (dosare comune cu alte state).

De ce contează patrimoniul — argumentația cerută la examen: el este cartea de identitate a unei comunități (păstrează memoria și dă sentimentul apartenenței), resursă educativă și economică (turism cultural) și punte între popoare — un sit UNESCO aparține simbolic întregii umanități. De aici și responsabilitatea: legile protejează monumentele, dar păstrarea reală depinde de fiecare generație — restaurare, vizitare respectuoasă, transmiterea tradițiilor mai departe.

Test — 6 întrebări ca la examen