Societatea medievală românească și europeană

Elevii analizează structurile sociale, raporturile dintre stări și viața cotidiană în Evul Mediu românesc și european.

Cele trei stări ale societății medievale

Oamenii Evului Mediu își imaginau societatea împărțită în trei stări (ordine), fiecare cu rostul ei dat de Dumnezeu:

• cei care se roagă (oratores) – clerul;
• cei care luptă (bellatores) – nobilimea;
• cei care muncesc (laboratores) – țăranii și, mai târziu, orășenii.

Această împărțire nu era doar o descriere, ci o justificare a inegalității: fiecare stare avea drepturi și obligații diferite, iar trecerea dintr-o stare în alta era foarte rară. Nobilii și clerul erau stări privilegiate — nu plăteau dări și dețineau puterea politică; țăranii, marea majoritate a populației (peste 90%), purtau pe umeri întreaga societate.

Baza economiei medievale era pământul: cine stăpânea pământ avea avere și putere. Marile proprietăți se numeau domenii feudale (în Apus senioriile, la noi moșiile boierești). Domeniul era împărțit în rezerva seniorială (partea lucrată direct pentru stăpân) și loturile țărănești (delnițe), pentru care țăranii datorau obligații.

Atenție la o precizare care aduce punctaj: schema celor trei stări descrie societatea rurală clasică; odată cu renașterea orașelor (secolele XI–XIII), apare o categorie tot mai importantă care nu se încadrează în tipar — orășenii (burghezia), oameni liberi care trăiau din meșteșug și negoț, nu din agricultură.

Nobilimea și relațiile vasalice

Nobilimea era starea războinicilor și a stăpânilor de pământ. În Apus, nobilii erau legați între ei prin relații vasalice, o adevărată rețea de fidelități:

• seniorul dăruia unui alt nobil o bucată de pământ numită feudă (fief);
• în schimb, primitorul devenea vasalul său: îi jura credință (omagiu) și îi datora sprijin militar (auxilium) și sfat (consilium);
• seniorul, la rândul lui, îi datora vasalului protecție.

Ceremonia prin care se încheia legătura se numea omagiu: vasalul îngenunchea, își punea mâinile în mâinile seniorului și jura credință, apoi primea învestitura feudei. Ruperea jurământului — felonia — era cea mai gravă faptă pentru un nobil.

De aici rezulta așa-numita piramidă vasalică: în vârf regele (senior suprem), sub el marii nobili (duci, conți), apoi nobilimea măruntă (baroni, cavaleri). Regula apuseană „vasalul vasalului meu nu este vasalul meu” explică de ce regii Franței au avut mult timp o putere reală limitată.

Viața nobilului se învârtea în jurul castelului (locuință și fortăreață) și al războiului; băieții erau crescuți ca paji, apoi scutieri, iar în final erau învestiți cavaleri, cu un cod de onoare propriu.

În Țările Române, echivalentul nobilimii erau boierii — stăpâni de moșii și membri ai sfatului domnesc. Deosebirea de reținut: la noi nu s-a dezvoltat o piramidă vasalică de tip apusean; boierii erau legați direct de domn, care le putea confisca moșiile pentru „hiclenie” (trădare) — semn că puterea domnului era mai puternic centralizată decât a unui rege apusean față de marii săi vasali.

Clerul — starea celor care se roagă

Clerul cuprindea totalitatea slujitorilor Bisericii și era considerat prima stare a societății, pentru că mijlocea legătura oamenilor cu Dumnezeu — iar în Evul Mediu mântuirea era socotită mai importantă decât orice.

Clerul se împărțea în două ramuri, distincție cerută la examen:

• clerul secular (de mir) – preoții și episcopii care trăiau în lume (saeculum), printre credincioși, în parohii și episcopii;
• clerul regular – călugării, care trăiau după o regulă (regula) în mănăstiri, retrași din lume.

Privilegiile clerului erau considerabile: nu plătea dări, era judecat de tribunale bisericești proprii, primea dijma de la credincioși și stăpânea domenii întinse — Biserica era, în ansamblu, cel mai mare proprietar de pământ al Europei medievale. Înaltul cler (episcopi, abați) provenea de regulă din familii nobiliare și participa la conducerea statelor, ca sfetnici ai regilor.

Clerul era totodată starea știutorilor de carte: din rândurile lui proveneau copiștii, profesorii, cancelariile regale. De aceea influența Bisericii depășea cu mult sfera religioasă.

În Țările Române, structura era asemănătoare: mitropolitul (cel mai înalt ierarh, primul sfetnic al domnului), episcopii, preoții de mir și călugării din mănăstiri. Mănăstirile românești (Tismana, Cozia, Neamț, Putna) primeau danii de la domni și boieri și au devenit mari stăpâne de moșii, dar și centrele culturale ale țării — aici s-au copiat manuscrise și s-au scris primele cronici.

Țărănimea — cei care muncesc

Țăranii formau uriașa majoritate a populației medievale și se împărțeau în două categorii fundamentale — cea mai importantă distincție a acestui capitol:

• țăranii liberi – aveau pământul lor, se puteau muta unde doreau și răspundeau doar față de stat (dări, oaste). În Țara Românească se numeau moșneni, în Moldova răzeși, iar în Transilvania mai supraviețuiau în zonele de margine;
• țăranii dependenți (șerbii) – NU aveau pământ propriu, ci lucrau pe domeniul stăpânului și, mai ales, nu aveau voie să părăsească moșia (erau legați de glie). În Țara Românească se numeau rumâni, în Moldova vecini, în Transilvania iobagi.

Obligațiile țăranilor dependenți față de stăpân — cele trei tipuri clasice:

• renta în muncă (claca) – zile de lucru gratuite pe rezerva stăpânului;
• renta în produse (dijma) – o parte din recoltă și din animale;
• renta în bani (censul) – sume plătite stăpânului, tot mai importante spre sfârșitul Evului Mediu.

La acestea se adăugau dările către stat și dijma bisericească. Viața țăranului era grea: unelte simple, recolte sărace, foamete și epidemii periodice — de aceea răscoalele țărănești au punctat întreaga epocă (Jacqueria în Franța în 1358, răscoala lui Wat Tyler în Anglia în 1381, iar în spațiul nostru răscoala de la Bobâlna din 1437, urmată de constituirea Unio Trium Nationum).

Capcana clasică de examen: șerbia nu este sclavie. Șerbul nu era proprietatea stăpânului — avea familie recunoscută, gospodărie și unelte proprii — dar era legat de moșie și împovărat de obligații. Sclavia propriu-zisă exista separat: în Țările Române, robii (mai ales romi și tătari) aveau un statut inferior șerbilor.

Orașul medieval: meșteșugari și negustori

După anul 1000, agricultura mai productivă și renașterea comerțului au dus la înflorirea orașelor — mai întâi în Italia (Veneția, Genova, Florența) și Flandra (Bruges, Gand), apoi în toată Europa.

Orașul medieval era o lume aparte: înconjurat de ziduri, aglomerat, cu străzi înguste — dar liber. Multe orașe au cumpărat sau au smuls de la seniori carte de privilegii (chartă), care le garanta dreptul de a se conduce singure prin consilii orășenești alese. De aici zicala germană: „aerul orașului te face liber” — șerbul care trăia un an și o zi în oraș devenea om liber.

Cele două ocupații definitorii:

• meșteșugarii – organizați în bresle: asociații ale meșterilor din aceeași meserie, care stabileau reguli stricte de calitate și preț, îi ajutau pe membrii aflați în nevoie și apărau orașul (fiecare breaslă avea un turn de apărat — vezi turnurile breslelor din Sighișoara). Ierarhia breslei: ucenic → calfă → meșter, iar pentru a deveni meșter, calfa trebuia să realizeze o capodoperă;
• negustorii – organizați în ghilde; făceau comerț la mare distanță, în târguri periodice (celebrele târguri din Champagne) sau prin asociații de orașe precum Hansa din nordul Europei.

În spațiul românesc, orașele (numite târguri) s-au dezvoltat pe marile drumuri comerciale care legau Europa Centrală de Marea Neagră: Brașov, Sibiu, Cluj în Transilvania; Câmpulung, Curtea de Argeș, Târgoviște, Brăila în Țara Românească; Suceava, Iași, Cetatea Albă în Moldova. Domnii acordau orașelor privilegii comerciale, iar negustorii brașoveni și lioveni erau parteneri constanți ai Țărilor Române.

Ideea de sinteză: orașul, cu oamenii lui liberi și cu economia lui bănească, a fost germenele lumii moderne în plin Ev Mediu — el a subminat treptat ordinea feudală bazată pe pământ și dependență.

Test — 6 întrebări ca la examen