Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Capitolul analizează originea romană a poporului român și dezbaterile istoriografice legate de continuitatea daco-romană.

Cucerirea romană a Daciei

La începutul secolului al II-lea d.Hr., Dacia era un regat puternic, condus de Decebal, cu centrul politic și religios la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștiei. Imperiul Roman, aflat la apogeul expansiunii sale, era condus de împăratul Traian.

Între romani și daci s-au purtat două războaie:

• 101–102 d.Hr. – primul război, încheiat cu o pace prin care Decebal devenea rege clientelar, adică dependent de Roma;
• 105–106 d.Hr. – al doilea război, încheiat cu cucerirea Daciei. Decebal s-a sinucis pentru a nu cădea prizonier, iar cea mai mare parte a regatului a fost transformată în provincie romană.

Motivele cuceririi au fost atât strategice (Dacia amenința granița dunăreană a imperiului), cât și economice (bogățiile Daciei, mai ales aurul din Munții Apuseni, au umplut vistieria Romei).

Atenție la o confuzie clasică: nu toată Dacia a devenit provincie romană. Teritorii precum Maramureșul, Crișana și Moldova au rămas locuite de dacii liberi, care au continuat să trăiască în afara stăpânirii romane, dar în contact permanent cu provincia.

Principala sursă vizuală despre aceste războaie este Columna lui Traian, ridicată la Roma în anul 113 d.Hr. — un fel de „cronică în piatră” a cuceririi Daciei.

Procesul de romanizare

Romanizarea este procesul istoric prin care populația autohtonă dacică a preluat limba latină, cultura, obiceiurile și modul de viață roman, rezultatul fiind o populație nouă: daco-romanii.

Romanizarea nu s-a produs peste noapte și nu a fost impusă doar cu sabia. Ea a avut mai mulți factori, pe care trebuie să îi poți enumera:

• administrația – funcționarii romani foloseau latina în toate actele oficiale;
• armata – soldații lăsați la vatră (veteranii) primeau pământ în Dacia și se căsătoreau cu localnice;
• coloniștii – aduși, spune istoricul antic Eutropius, „din toată lumea romană” pentru a lucra pământul și minele;
• orașele – centre precum Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Napoca sau Drobeta răspândeau modul de viață roman;
• religia – zeii romani au fost adoptați de daci, iar mai târziu s-a răspândit și creștinismul, tot în haină latină;
• școala și dreptul roman – au impus latina ca limbă de comunicare curentă.

Dovada cea mai puternică a romanizării este chiar limba română, o limbă romanică, formată din latina populară vorbită în Dacia. Cuvintele de bază — pâine, apă, casă, biserică, Dumnezeu — provin din latină.

Reține nuanța: romanizarea a fost un proces de durată, care a continuat și după retragerea oficială a stăpânirii romane, pentru că populația daco-romană a rămas pe loc.

Retragerea aureliană și continuitatea daco-romană

În a doua jumătate a secolului al III-lea, Imperiul Roman trecea printr-o criză profundă: atacuri ale popoarelor migratoare, războaie civile, probleme economice. În acest context, împăratul Aurelian a decis, în anii 271–275 d.Hr., retragerea armatei și a administrației romane la sud de Dunăre. Acest eveniment se numește retragerea aureliană.

Aici apare punctul-cheie al întregului capitol, pe care examenele îl verifică mereu: s-au retras armata, funcționarii și o parte a orășenilor bogați, adică cei legați direct de stat. Populația daco-romană obișnuită — țăranii, meșteșugarii, păstorii — a rămas pe teritoriul fostei provincii. Nimeni nu putea muta peste Dunăre sute de mii de oameni legați de pământul lor.

Această rămânere a populației se numește continuitate daco-romană și este demonstrată de mai multe tipuri de dovezi:

• dovezi arheologice – așezări, unelte, ceramică și monede din secolele IV–VII, descoperite pe același loc cu vechile așezări daco-romane;
• dovezi lingvistice – limba română este o limbă latină, iar cuvintele creștine de bază (biserică, cruce, a boteza) provin din latină, semn că poporul era deja creștin înainte de venirea slavilor;
• dovezi logice – un teritoriu fertil nu rămâne pustiu; migratorii care au trecut prin spațiul carpato-dunărean erau puțini și nu au putut înlocui populația locală.

După retragere, daco-romanii au continuat să trăiască în obști sătești și au intrat treptat în contact cu migratorii, dintre care slavii (așezați masiv din secolul al VII-lea) au lăsat cele mai multe urme în limbă. Din amestecul daco-romanilor cu slavii asimilați s-a încheiat, până în secolele VIII–IX, formarea poporului român — un popor romanic, singurul moștenitor al latinității în estul Europei.

Teoria continuității și teoria imigraționistă

Despre locul unde s-a format poporul român există două teorii istorice opuse, iar la examen trebuie să le poți compara.

1. Teoria continuității (autohtoniei) susține că românii s-au format la nordul și la sudul Dunării, pe teritoriul fostei Dacii și în provinciile romane învecinate, prin romanizarea dacilor și conviețuirea cu slavii. Este teoria acceptată de istoriografia română și de majoritatea istoricilor străini. Argumentele ei: continuitatea așezărilor dovedită arheologic, caracterul latin al limbii, vechimea creștinismului în vocabularul de bază, păstrarea unor nume de râuri din vremea dacilor (Mureș, Olt, Criș, Someș).

2. Teoria imigraționistă susține, dimpotrivă, că Dacia ar fi fost complet golită de populație la retragerea aureliană, iar românii s-ar fi format doar la sud de Dunăre, de unde ar fi imigrat în Transilvania abia în secolele XII–XIII, după venirea maghiarilor. Cel mai cunoscut susținător este Robert Roesler, istoric austriac din secolul al XIX-lea — de aceea teoria se mai numește roesleriană.

Esențial de înțeles este contextul politic: teoria imigraționistă a fost formulată și folosită în secolele XVIII–XIX pentru a justifica refuzul drepturilor politice ale românilor din Transilvania, aflată atunci sub stăpânire habsburgică. Dacă românii ar fi fost „veniți mai târziu”, pretențiile lor de egalitate puteau fi respinse.

Contraargumentele istoricilor români: nicio sursă medievală nu descrie o asemenea migrație masivă spre nord; arheologia arată locuire neîntreruptă; iar dacă românii s-ar fi format doar în sudul Dunării, limba română ar fi trebuit să aibă influențe grecești mult mai puternice, ceea ce nu este cazul.

Romanitatea românilor în istoriografie

Istoriografia înseamnă totalitatea scrierilor despre istorie — cu alte cuvinte, ce au spus istoricii, de-a lungul timpului, despre originea românilor.

Conștiința romanității a existat mai întâi la românii înșiși: ei și-au spus întotdeauna „români”, cuvânt moștenit din latinescul „romanus”. Străinii îi numeau însă „vlahi” (valahi, volohi) — un termen care, în Evul Mediu, desemna tocmai populațiile vorbitoare de limbi romanice.

Repere pe care merită să le reții:

• Cronicari și umaniști medievali – învățați italieni din perioada Renașterii, precum Poggio Bracciolini sau Enea Silvio Piccolomini (viitorul papă Pius al II-lea), au remarcat originea romană a românilor și asemănarea limbii lor cu latina;
• Cronicarii moldoveni din secolul al XVII-lea – Grigore Ureche („de la Râm ne tragem”) și Miron Costin au afirmat clar descendența românilor din romani;
• Stolnicul Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantemir – au susținut aceeași idee în lucrări savante;
• Școala Ardeleană (sfârșitul secolului al XVIII-lea) – Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior au folosit originea latină ca argument politic pentru drepturile românilor din Transilvania, în special în memoriul Supplex Libellus Valachorum (1791);
• Istoriografia modernă – istorici precum A. D. Xenopol, Nicolae Iorga sau Gheorghe Brătianu au demonstrat științific continuitatea, combătând punct cu punct teoria roesleriană.

Concluzia capitolului: romanitatea românilor nu este doar o temă de cercetare, ci a fost, timp de secole, și un argument politic — atât pentru cei care o afirmau, cât și pentru cei care o negau. De aceea, istoricul trebuie să deosebească mereu dovezile de interesele celor care le folosesc.

Test — 6 întrebări ca la examen