Rețele de calculatoare și Internet

Noțiuni despre tipuri de rețele, protocoale de comunicație, utilizarea Internetului și servicii online.

Ce este o rețea și cum se clasifică

O rețea de calculatoare este un ansamblu de dispozitive interconectate care pot schimba date și partaja resurse: fișiere, imprimante, conexiunea la Internet. Clasificarea după întindere, cerută la orice test:

• LAN (Local Area Network) — rețea locală, pe o suprafață restrânsă: o sală de clasă, o clădire, o locuință. Vitezele sunt mari, echipamentele aparțin de regulă unui singur proprietar;
• MAN (Metropolitan Area Network) — la nivelul unui oraș;
• WAN (Wide Area Network) — rețea de arie largă, care leagă orașe, țări, continente; folosește infrastructuri de telecomunicații.

Internetul este cazul-limită: o rețea de rețele planetară — milioane de LAN-uri și WAN-uri interconectate care vorbesc aceeași limbă (protocoalele TCP/IP). Nimeni nu îl deține în întregime; funcționează prin cooperarea operatorilor.

Echipamentele care fac legăturile: switch-ul conectează dispozitivele în interiorul unui LAN; routerul leagă rețele diferite între ele și dirijează pachetele pe drumul potrivit — routerul de acasă leagă exact LAN-ul locuinței de rețeaua furnizorului de Internet.

Distincția care se pierde des: Internetul nu este totuna cu web-ul. Internetul e infrastructura de comunicație; web-ul, e-mailul și transferul de fișiere sunt servicii care circulă prin ea.

Cum circulă datele: adrese IP și protocoale

Pentru ca datele să ajungă la destinație, fiecare dispozitiv din rețea are o adresă IP — un identificator numeric unic în rețeaua sa; în versiunea IPv4, patru numere între 0 și 255 despărțite de puncte, de exemplu 192.168.1.10.

Datele nu circulă ca un flux continuu, ci sunt tăiate în pachete: bucăți mici, expediate independent (posibil pe trasee diferite) și reasamblate la destinație. Dacă un pachet se pierde, se retrimite doar el — nu tot mesajul.

Un protocol este un set de reguli pe care ambele părți ale comunicației îl respectă. Familia fundamentală este TCP/IP: IP se ocupă de adresare și dirijare (pe unde merge pachetul), TCP de corectitudine (ordinea pachetelor, retrimiterea celor pierdute). Deasupra lor lucrează protocoalele de serviciu:

• HTTP — transferul paginilor web;
• HTTPS — HTTP criptat: conținutul nu poate fi citit de cei care interceptează traficul; recunoscut după lacătul din browser — obligatoriu de verificat înainte de a introduce parole sau date de card;
• FTP — transfer de fișiere între calculatoare.

Pentru că oamenii nu rețin numere, există DNS — serviciul care traduce numele de domenii (tutora-app.com) în adrese IP. Fără DNS, web-ul ar funcționa, dar ar trebui să navighezi tastând adrese numerice.

Serviciile Internetului: web, e-mail, transfer de fișiere

World Wide Web este serviciul de documente legate prin hyperlinkuri. O pagină web e identificată printr-un URL, ale cărui părți merită citite conștient: protocolul (https://), domeniul (www.exemplu.ro), calea către resursă (/pagina) și eventual parametri. Browserul (Chrome, Firefox, Safari, Edge) cere pagina de la server, o primește și o afișează — relația client–server care stă la baza majorității serviciilor: clientul cere, serverul răspunde.

E-mailul funcționează pe adrese de forma utilizator@domeniu. La trimitere merită stăpânite câmpurile: To (destinatarul principal), CC (copie vizibilă tuturor), BCC (copie ascunsă — ceilalți destinatari nu văd adresa) și atașamentele. Diferența CC/BCC este importantă și practic: trimiterea unui anunț către 50 de persoane cu adresele la vedere în CC divulgă datele tuturor — la BCC nu.

Transferul de fișiere se face prin FTP sau, tot mai des, prin servicii de stocare în cloud cu linkuri de partajare.

Motoarele de căutare (Google, Bing) indexează web-ul și răspund la interogări. Căutarea eficientă e o competență de programă: ghilimelele caută expresia exactă, semnul minus exclude un termen, iar rezultatele trebuie evaluate critic — primele poziții pot fi reclame marcate ca atare, iar popularitatea unei pagini nu îi garantează corectitudinea.

Securitatea pe Internet

Riscurile principale și apărarea corespunzătoare:

• Malware (viruși, viermi, troieni, ransomware) — programe dăunătoare care se instalează prin fișiere descărcate, atașamente sau stickuri infectate. Apărare: antivirus actualizat, actualizarea la zi a sistemului și — mai ales — prudența de a nu rula executabile din surse necunoscute.
• Phishing — mesaje care imită o instituție reală (bancă, curier, școală) ca să te păcălească să introduci parola sau datele cardului pe un site fals. Semnele: ton de urgență („contul se blochează în 24 de ore!”), adresa expeditorului ușor diferită de cea oficială, linkuri al căror domeniu real nu corespunde instituției. Regula de aur: nu accesa linkul din mesaj — intră pe site tastând tu adresa.
• Parole slabe sau refolosite — o parolă scursă dintr-un site compromis deschide toate conturile unde ai refolosit-o. Apărare: parole lungi și diferite pentru fiecare cont, iar unde există, autentificarea în doi pași (2FA) — după parolă se cere un cod de pe telefon, astfel încât parola furată singură nu mai ajunge.

La acestea se adaugă igiena datelor personale: rețelele Wi-Fi publice pot fi interceptate (evită operațiuni sensibile pe ele fără HTTPS), iar informațiile publicate online — poze, locație, date de familie — rămân practic permanente și pot fi combinate de răuvoitori. Gândește orice postare ca fiind publică și definitivă.

Drepturi de autor și licențe software

Orice creație — text, fotografie, melodie, program — este protejată automat de dreptul de autor: autorul decide cine o poate copia, modifica sau distribui. Faptul că un fișier poate fi descărcat de pe Internet nu înseamnă că descărcarea sau redistribuirea lui este legală.

Pentru software, regulile de utilizare sunt fixate prin licență:

• software comercial (proprietar) — se folosește contra cost, în condițiile licenței; codul-sursă nu e public;
• freeware — gratuit de utilizat, dar codul rămâne închis și redistribuirea poate fi restricționată;
• shareware / trial — gratuit pe o perioadă sau cu funcții limitate, apoi se plătește;
• software liber / open source — codul-sursă este public, iar licența (de exemplu GPL, MIT) permite studierea, modificarea și redistribuirea; gratuit de cele mai multe ori, dar esența este libertatea, nu prețul.

Pentru conținut (imagini, texte, muzică) există licențele Creative Commons, care marchează explicit ce ai voie: unele cer doar menționarea autorului, altele interzic uzul comercial sau modificarea.

Greșelile de evitat, cu consecințe reale în școală și dincolo de ea: folosirea imaginilor „de pe Google” într-un proiect fără verificarea licenței (motorul de căutare doar le găsește, nu îți dă drepturi asupra lor) și plagiatul — preluarea de conținut fără citare, sancționată indiferent dacă sursa era liberă sau nu: licența liberă permite reutilizarea, nu însușirea paternității.

Test — 6 întrebări ca la examen