Europa – caracterizare geografică generală

Prezintă trăsăturile generale ale continentului european din perspectivă fizico-geografică și umană.

Poziția geografică și limitele Europei

Europa este un continent situat în întregime în emisfera nordică, desfășurat aproximativ între 36° și 71° latitudine nordică — de la Capul Marroqui (Spania) la Capul Nord (Norvegia). Această poziție îl plasează dominant în zona de climă temperată, cu o fâșie subtropicală (mediteraneeană) în sud și una subpolară în extremul nord.

Limitele continentului — cerute frecvent la BAC:

• nord: Oceanul Arctic;
• vest: Oceanul Atlantic;
• sud: Marea Mediterană, care îl desparte de Africa;
• est: Munții Ural, fluviul Ural, Marea Caspică, Munții Caucaz și Marea Neagră — limita convențională față de Asia.

Atenție la o confuzie clasică: limita de est este convențională, trasată pe uscat, pentru că Europa și Asia formează împreună o singură masă continentală, Eurasia. Europa este de fapt o peninsulă a Eurasiei, cu o suprafață de circa 10 milioane km² — al doilea cel mai mic continent după Australia.

Trăsătura definitorie a țărmurilor europene este articularea puternică: numeroase peninsule (Scandinavă, Iberică, Italică, Balcanică), insule (Marea Britanie, Islanda, Sicilia, Sardinia) și mări mărginașe (Marea Nordului, Marea Baltică, Marea Neagră). Niciun punct din Europa nu se află la mai mult de aproximativ 1500 km de mare, ceea ce a favorizat navigația, comerțul și influența climatică a oceanului.

Relieful Europei – unități majore

Relieful Europei are o altitudine medie mică, de circa 340 m, pentru că două treimi din continent sunt câmpii. Extremele: vârful Elbrus (5642 m, în Caucaz — pe teritoriu considerat european în majoritatea manualelor) sau Mont Blanc (4810 m, în Alpi), respectiv Depresiunea Caspică (aproximativ –28 m, sub nivelul mării).

După vechime și mod de formare, unitățile majore se grupează astfel:

• Munții vechi (hercinici și caledonici) — puternic erodați, cu altitudini reduse și culmi rotunjite: Munții Scandinaviei (caledonici), Masivul Central Francez, Vosgi, Pădurea Neagră, Munții Ural (hercinici). Uralii, deși munți vechi, sunt limita est-europeană.
• Munții tineri (alpini) — formați în orogeneza alpină, înalți, cu creste ascuțite și activitate seismică: Alpii, Pirineii, Carpații, Apeninii, Alpii Dinarici, Balcanii, Caucazul. În Italia și Islanda există și vulcanism activ (Etna, Vezuviu, Hekla).
• Podișurile — Podișul Boemiei, Meseta Spaniolă, Podișul Volgăi.
• Câmpiile — cea mai întinsă este Câmpia Est-Europeană (Rusă), urmată de Câmpia Germano-Polonă, Câmpia Panonică și Câmpia Română.

Nu confunda criteriul de clasificare: înălțimea mică a munților vechi nu vine din formarea lor „slabă”, ci din eroziunea îndelungată — au fost cândva la fel de înalți ca Alpii. În nordul continentului, ghețarii cuaternari au modelat relieful glaciar: fiorduri în Norvegia, lacuri glaciare în Finlanda.

Clima Europei – factori și tipuri climatice

Clima Europei este rezultatul combinării mai multor factori climatogeni:

• latitudinea — așezarea dominantă în zona temperată;
• Curentul Atlanticului de Nord (Gulf Stream) — curent oceanic cald care încălzește fațada vestică; datorită lui, porturile norvegiene rămân nezăpezite de gheață iarna, deși sunt la latitudini arctice;
• circulația vestică a maselor de aer — vânturile de vest aduc umezeală dinspre Atlantic;
• dispunerea reliefului — Alpii și Carpații barează masele de aer, iar lipsa unor munți pe direcția vest–est în Câmpia Est-Europeană lasă aerul continental să pătrundă adânc.

Tipurile de climă, de la vest la est și de la sud la nord:

• temperat-oceanică (fațada atlantică: Marea Britanie, Franța de vest): ierni blânde, veri răcoroase, precipitații bogate tot anul;
• temperat-continentală (Europa Centrală și de Est, inclusiv România): amplitudine termică mare, precipitații mai reduse, ierni geroase;
• mediteraneeană (sudul Europei): veri calde și secetoase, ierni blânde și ploioase — este singurul climat cu maxim de precipitații iarna;
• subpolară și polară (nordul Scandinaviei, Islanda);
• montană — etajată cu altitudinea.

Greșeala frecventă la examen: inversarea regimului ploilor mediteraneene. Reține: în climatul mediteraneean plouă iarna, nu vara.

Hidrografia Europei

Fluviile Europei sunt relativ scurte în comparație cu ale altor continente, din cauza dimensiunii reduse a continentului și a articulării țărmurilor, dar au mare importanță economică.

Cele mai importante, cu datele care se cer la examen:

• Volga — cel mai lung fluviu al Europei (aproximativ 3530 km); curge integral în Rusia și se varsă în Marea Caspică (bazin endoreic, fără legătură cu Oceanul Planetar);
• Dunărea — al doilea ca lungime (2860 km), dar cel mai important economic: izvorăște din Munții Pădurea Neagră (Germania), traversează sau atinge 10 state și 4 capitale (Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad) și se varsă în Marea Neagră printr-o deltă;
• Rinul — axa economică a Europei de Vest, se varsă în Marea Nordului printr-un estuar; legat de Dunăre prin canalul Rin–Main–Dunăre, care unește Marea Nordului cu Marea Neagră;
• Sena, Loara, Tamisa, Elba, Vistula, Nipru, Don — fluvii importante pentru statele traversate.

Distincția deltă/estuar e o capcană clasică: delta se formează la vărsarea în mări fără maree puternice (Dunărea, Volga), estuarul acolo unde mareele spală aluviunile (Tamisa, Sena, Elba).

Lacurile: cele mai numeroase sunt glaciare, în Finlanda („țara celor o mie de lacuri”) și Suedia; Ladoga (Rusia) este cel mai întins lac al Europei. În Alpi — lacuri glaciare turistice (Geneva, Boden); în zonele calcaroase — lacuri carstice.

Populația și așezările umane

Europa are aproximativ 740 de milioane de locuitori (circa 10% din populația mondială) și o densitate medie ridicată, de peste 70 loc./km², dar inegal distribuită: valorile maxime apar pe axa Anglia – Benelux – Valea Rinului – nordul Italiei (peste 200 loc./km²), iar cele minime în nordul Scandinaviei și Islanda (sub 5 loc./km²).

Trăsătura demografică definitorie a Europei contemporane este îmbătrânirea populației: natalitate scăzută, speranță de viață ridicată (peste 75–80 de ani) și, în multe state, spor natural negativ — populația scade sau se menține doar prin imigrație. Acesta este un tip de comportament demografic opus celui din Africa, unde natalitatea rămâne ridicată.

Europa este un continent puternic urbanizat: circa 75% din populație trăiește în orașe. Marile aglomerații urbane: Moscova, Paris, Londra, Istanbul (partea europeană), Madrid, Berlin. În Europa de Vest s-au format megalopolisuri și conurbații (Ruhr în Germania, Randstad în Olanda).

De reținut pentru examen și des încurcat: sporul natural = natalitate minus mortalitate, exprimat în promile (‰); sporul migratoriu = imigranți minus emigranți. O țară poate avea spor natural negativ și totuși populație în creștere, dacă sporul migratoriu este pozitiv (cazul Germaniei).

Diversitatea culturală și lingvistică

Deși mic ca suprafață, continentul european este un mozaic cultural. Majoritatea popoarelor vorbesc limbi din familia indo-europeană, împărțite în trei mari grupuri — clasificare cerută la examen:

• limbi romanice (din latină): franceza, italiana, spaniola, portugheza și româna — România este o insulă de latinitate într-un spațiu dominant slav;
• limbi germanice: germana, engleza, olandeza, limbile scandinave;
• limbi slave: rusa, poloneza, ceha, sârba, bulgara, ucraineana.

Excepțiile ne-indo-europene, întrebare tipică de grilă: maghiara, finlandeza și estona aparțin familiei fino-ugrice, iar basca este o limbă izolată, fără rudenie cunoscută.

Din punct de vedere religios, domină creștinismul, în trei confesiuni cu distribuție geografică clară: catolicismul în sud și centru-vest (Italia, Spania, Polonia), protestantismul în nord (Scandinavia, nordul Germaniei, Marea Britanie), ortodoxia în est și sud-est (Rusia, România, Grecia, Serbia, Bulgaria). Islamul este prezent în Albania, Bosnia, Turcia europeană și prin comunitățile de imigranți din vestul continentului.

Această diversitate pe un spațiu restrâns explică atât bogăția culturală a Europei (a generat mari curente artistice și științifice), cât și tensiunile istorice — și, în același timp, motivația proiectului de unificare europeană studiat în capitolul următor.

Test — 6 întrebări ca la examen