Agricultura mondială

Studierea principalelor sisteme agricole, a culturilor vegetale şi creşterii animalelor la nivel mondial.

Factorii care influențează agricultura

Agricultura este ramura economică cea mai dependentă de condițiile naturale, dar și cea mai veche ocupație umană — de aici dubla ei determinare, naturală și socială.

Factorii naturali:

• clima — temperatura și precipitațiile fixează limitele fiecărei culturi: orezul cere căldură și multă apă, grâul se mulțumește cu climate temperate mai uscate, iar dincolo de cercul polar agricultura practic dispare;
• relieful — câmpiile permit mecanizarea și parcele mari; în zonele montane se practică pe terase (orezării în trepte în Asia Musonică) sau se trece la pășunat;
• solul — cele mai productive sunt cernoziomurile din stepele temperate și solurile vulcanice; solurile din pădurea ecuatorială sunt, contrar aparențelor, sărace, pentru că ploile spală rapid substanțele nutritive;
• apa — în regiunile aride agricultura există numai cu irigații (valea Nilului, Mesopotamia, Asia Centrală).

Factorii social-economici: forța de muncă disponibilă, nivelul tehnologic (mecanizare, îngrășăminte, semințe ameliorate), capitalul, piețele de desfacere, căile de transport și politicile agricole (subvenții, cote — exemplul clasic fiind Politica Agricolă Comună a UE). Revoluția verde din anii 1960–1970 a introdus soiuri de mare productivitate și irigații în Asia, salvând de foamete sute de milioane de oameni, dar cu costuri ecologice: consum mare de apă și chimizare excesivă.

Tipuri și sisteme agricole

Distincția fundamentală, pe care examenul o cere aproape invariabil, este între agricultura de subzistență și cea comercială.

Agricultura de subzistență (tradițională) produce în primul rând pentru consumul familiei, cu tehnici simple și productivitate mică. Forme:

• agricultura itinerantă (prin incendiere) — în pădurea ecuatorială: parcela e defrișată și arsă, cultivată câțiva ani, apoi abandonată;
• agricultura intensivă de subzistență — orezăriile din Asia Musonică: suprafețe mici, muncă manuală enormă, producții mari pe hectar, dar aproape integral consumate local; aici trăiește cea mai numeroasă populație agricolă a lumii;
• păstoritul nomad — deplasarea permanentă a turmelor în zonele aride (Sahel, Asia Centrală, Peninsula Arabică).

Agricultura comercială (de piață) produce pentru vânzare, cu mecanizare și productivitate ridicată:

• cerealicultura extensivă mecanizată — ferme uriașe cu puțini lucrători: preriile nord-americane, pampasul argentinian, Australia;
• creșterea comercială a animalelor (ranching) — ferme de vite pe pășuni întinse: vestul SUA, Argentina, Australia;
• agricultura de plantație — monoculturi tropicale (cafea, cacao, banane, trestie de zahăr, arbore de cauciuc) destinate exportului, moștenire a epocii coloniale;
• agricultura mediteraneană — viță-de-vie, măslin, citrice;
• agricultura intensivă europeană — ferme mijlocii, productivitate foarte mare pe hectar, zootehnie integrată.

Capcană de vocabular: extensiv înseamnă producție crescută prin extinderea suprafețelor, cu randamente moderate pe hectar; intensiv înseamnă producție mare pe unitatea de suprafață, prin investiții și muncă — nu mărimea fermei decide, ci randamentul la hectar.

Cerealele — baza alimentației mondiale

Trei cereale hrănesc omenirea, iar geografia lor trebuie știută precis:

• Grâul — cereala zonelor temperate, baza alimentației în Europa, Orientul Mijlociu, America de Nord. Mari producători: China, India, Rusia, SUA, Franța; mari exportatori: Rusia, SUA, Canada, Australia, Franța, Ucraina. Se cultivă în marile regiuni de stepă cu cernoziom: Câmpia Europei de Est, preriile canadiene și americane, pampasul.

• Orezul — cereala Asiei Musonice, unde se obțin circa 90% din producția mondială: China și India domină, urmate de Bangladesh, Indonezia, Vietnam, Thailanda. Cere temperaturi ridicate și câmpuri inundate; în zonele deluroase se cultivă pe terase. Spre deosebire de grâu, orezul se consumă preponderent în regiunea de producție — doar o mică parte ajunge în comerțul mondial, marii exportatori fiind India, Thailanda și Vietnam.

• Porumbul — originar din America, folosit masiv ca furaj, dar și în alimentație și pentru biocombustibili (etanol). Primul producător mondial: SUA (faimoasa centură a porumbului — Corn Belt), urmat de China și Brazilia.

Alte cereale: orzul (zone temperate reci, bere și furaje), secara și ovăzul (climate răcoroase), meiul și sorgul — cerealele rezistente la secetă ale Sahelului și Indiei aride.

Greșeala tipică la hărți: plasarea orezului în Europa sau a grâului în zona ecuatorială. Fiecare cereală are zona ei climatică, iar itemii cu hartă exact asta verifică.

Plante tehnice, tropicale și mediteraneene

Plantele tehnice se cultivă pentru industrie, nu pentru consum direct:

• plante oleaginoase: floarea-soarelui (Ucraina, Rusia, România — printre marii producători europeni), soia (SUA, Brazilia, Argentina — furaj proteic esențial), rapița, măslinul, palmierul de ulei (Indonezia, Malaysia — cu despăduriri masive);
• plante pentru zahăr: trestia de zahăr (tropicală: Brazilia — primul producător mondial, India) și sfecla de zahăr (temperată: Europa); aceeași marfă, două plante din zone climatice diferite — pereche clasică de examen;
• plante textile: bumbacul (China, India, SUA, Pakistan; cultura irigată a bumbacului în Asia Centrală a contribuit la secarea Lacului Aral — exemplu-manual de dezastru ecologic), inul și cânepa (zone temperate), iuta (delta Gangelui).

Culturile de plantație tropicale:

• cafeaua — originară din Etiopia; primul producător mondial: Brazilia, urmată de Vietnam și Columbia;
• cacao — Africa de Vest domină: Côte d'Ivoire și Ghana;
• ceaiul — China, India (Assam), Sri Lanka, Kenya;
• bananele, ananasul, arborele de cauciuc (Asia de Sud-Est).

Trio-ul mediteranean: vița-de-vie, măslinul și citricele definesc peisajul agricol al climatului mediteranean (Italia, Spania, Grecia, Franța de sud, Africa de Nord, California, Chile). La viticultură, marii producători europeni sunt Italia, Franța și Spania.

Asocierea plantă–zonă climatică–stat producător este exact tipul de corespondență cerut la BAC.

Creșterea animalelor

Zootehnia valorifică pășunile și furajele și s-a diferențiat, la rândul ei, în forme tradiționale și comerciale.

• Bovinele (taurinele) — carne, lapte, piei. Cel mai mare efectiv de bovine îl are India, dar acolo vaca este animal sacru în hinduism, deci efectivul uriaș nu se traduce în producție de carne — capcană celebră de examen. Mari producători de carne de vită: SUA, Brazilia, Argentina; mari producători de lapte: India, UE, SUA. Creșterea extensivă pe pășuni întinse (ranching) caracterizează vestul SUA, pampasul argentinian, Australia; creșterea intensivă, integrată cu agricultura, e tipică Europei de Vest.

• Porcinele — carne; efectivul mondial e dominat categoric de China (circa jumătate din total). Lipsesc aproape complet din lumea islamică și din Israel, din motive religioase — corelație geografică cerută frecvent.

• Ovinele — lână și carne; state emblematice: China, Australia, India, Noua Zeelandă; Australia și Noua Zeelandă rămân simbolurile creșterii comerciale a oilor pentru lână.

• Păsările — sectorul cu cea mai rapidă creștere, în sisteme industriale intensive (SUA, China, Brazilia, UE).

Forme speciale: păstoritul nomad în zonele aride (cămile, capre, oi în Sahara și Arabia; reni la popoarele nordului siberian — crescuți, nu vânați), transhumanța — deplasarea sezonieră a turmelor între pășunile de vară de la munte și cele de iarnă de la câmpie, practicată istoric și în Carpații românești.

Pescuitul și acvacultura completează resursele alimentare: mari puteri pescărești sunt China, Indonezia, Peru; acvacultura, dominată tot de China, depășește deja pescuitul tradițional ca volum.

Regiunile agricole ale lumii și problema alimentară

Sinteza capitolului este harta marilor regiuni agricole:

• Asia Musonică — orezărie intensivă cu forță de muncă uriașă; cea mai mare concentrare de populație agricolă a lumii;
• marile câmpii temperate (preriile nord-americane, pampasul, stepele ucrainene și ruse, Australia de sud-est) — cerealicultură comercială mecanizată, grânarele planetei;
• Europa de Vest — agricultură intensivă mixtă (culturi + zootehnie), productivitate foarte mare, susținută de Politica Agricolă Comună;
• zona mediteraneană — viță-de-vie, măslin, citrice, legumicultură irigată;
• zona tropicală umedă — plantații comerciale pentru export alături de agricultură itinerantă de subzistență;
• zonele aride și semiaride (Sahel, Asia Centrală, Orientul Apropiat) — păstorit nomad și agricultură de oază, cu irigații;
• zonele reci — creșterea renilor, agricultura practic absentă.

Paradoxul agriculturii mondiale: producția totală de hrană ar ajunge pentru toți locuitorii planetei, și totuși sute de milioane de oameni suferă de subnutriție (aport caloric insuficient) sau malnutriție (alimentație dezechilibrată, săracă în proteine și vitamine), mai ales în Africa Subsahariană și Asia de Sud. Cauzele foametei sunt mai degrabă economice și politice decât naturale: sărăcia, conflictele armate, infrastructura slabă, prețurile mondiale. În paralel, statele dezvoltate se confruntă cu risipa alimentară și supraconsumul.

Securitatea alimentară — accesul tuturor oamenilor, în orice moment, la hrană suficientă și sănătoasă — a devenit obiectiv global, amenințat suplimentar de schimbările climatice, degradarea solurilor și creșterea populației.

Test — 6 întrebări ca la examen