Relieful României

Studiul detaliat al unităților de relief ale României și al caracteristicilor acestora.

Caracteristicile generale ale reliefului României

Relieful României are trei trăsături care se cer aproape la fiecare examen:

• Varietate – toate formele majore de relief sunt prezente: munți, dealuri, podișuri, câmpii, deltă.
• Proporționalitate – treptele de relief ocupă suprafețe aproximativ egale: circa o treime munți, o treime dealuri și podișuri, o treime câmpii și lunci.
• Dispunere concentrică (în amfiteatru) – în centru se află Depresiunea colinară a Transilvaniei, înconjurată de coroana Carpaților, iar în exteriorul lor treptele coboară succesiv: Subcarpați și podișuri, apoi câmpii, până la Dunăre și la mare.

Altitudinea maximă a țării: vârful Moldoveanu, 2 544 m, în Munții Făgăraș; al doilea vârf: Negoiu, 2 535 m, tot în Făgăraș. Altitudinile minime, sub 5 m, se află în Delta Dunării — cea mai joasă și totodată cea mai nouă unitate de relief a țării, aflată încă în formare.

Ca vârstă, extremele se rețin ușor: Munții Măcin din Dobrogea sunt cei mai vechi munți ai României (formați în orogeneza hercinică și tociți puternic), iar Delta Dunării este cea mai tânără unitate. Carpații, prin comparație, sunt munți tineri, formați în orogeneza alpină — de aceea au încă altitudini apreciabile și relief accidentat.

Carpații Orientali și Carpații Meridionali

Carpații Românești se împart în trei mari ramuri. Primele două:

Carpații Orientali – de la granița de nord până la Valea Prahovei. Trăsătura definitorie: paralelismul culmilor pe trei fâșii de roci diferite — vulcanice în vest (aici se află cel mai lung lanț vulcanic din Europa: Oaș–Gutâi–Țibleș–Călimani–Gurghiu–Harghita), cristaline în centru, fliș (roci sedimentare cutate) în est. Se împart în trei grupe:

• grupa nordică (Carpații Maramureșului și Bucovinei) – cu Munții Rodnei, cei mai înalți din Orientali (vârful Pietrosul Rodnei, 2 303 m);
• grupa centrală (Carpații Moldo-Transilvani) – cu Munții Ceahlău și Hășmaș (Cheile Bicazului);
• grupa sudică (Carpații Curburii) – cu Munții Vrancei și Ciucaș; aici lanțul își schimbă direcția, formând Curbura.

Carpații Meridionali – între Valea Prahovei și culoarul Timiș–Cerna; sunt cei mai înalți și mai masivi, supranumiți „Alpii Transilvaniei”, alcătuiți predominant din roci cristaline și purtând urmele ghețarilor cuaternari (circuri și văi glaciare, lacuri glaciare precum Bâlea și Bucura). Cele patru grupe, de la est la vest:

• grupa Bucegi (cu Sfinxul și Babele; vârful Omu, 2 505 m);
• grupa Făgăraș – cu cele mai mari altitudini din țară: Moldoveanu (2 544 m) și Negoiu (2 535 m);
• grupa Parâng;
• grupa Retezat-Godeanu – cu primul parc național al României (Retezat, 1935).

Carpații Occidentali și Depresiunea colinară a Transilvaniei

Carpații Occidentali se desfășoară între Dunăre și Valea Barcăului, fiind ramura cea mai joasă și mai fragmentată — depresiunile-culoar îi străpung ca niște „porți”, de unde numele de depresiuni-golf pentru cele care pătrund adânc în munte (Zarand, Beiuș, Vad-Borod). Grupele lor, de la sud la nord:

• Munții Banatului – cu defileul Dunării;
• Munții Poiana Ruscă;
• Munții Apuseni – cei mai înalți din Occidentali (vârful Bihor, 1 849 m), celebri pentru relieful carstic: peșteri (Scărișoara, cu ghețarul subteran, Peștera Urșilor), chei și platouri calcaroase.

Observați contrastul cerut des la examen: Meridionalii — înalți, masivi, greu de traversat; Occidentalii — scunzi, fragmentați, ușor de pătruns.

Depresiunea colinară a Transilvaniei este cea mai mare depresiune a țării, aflată în interiorul arcului carpatic. Atenție la cuvântul „colinară”: nu este o câmpie, ci o regiune de dealuri și coline de 400–700 m. În partea centrală (Câmpia Transilvaniei — nume înșelător, căci e tot deluroasă, dar folosită agricol) și pe margini se găsesc domuri gazeifere — structuri geologice în care s-a acumulat gazul metan, resursa emblematică a Transilvaniei, plus cute diapire cu sare pe rame (Praid, Turda, Ocna Mureș).

Dealurile și podișurile din exteriorul Carpaților

În exteriorul arcului carpatic, treptele de relief coboară în ordine:

• Subcarpații – dealuri cutate, formate odată cu Carpații, desfășurate ca o fâșie la exteriorul lor, între Moldova (râul) și Motru. Se împart în Subcarpații Moldovei, Subcarpații Curburii (cei mai complecși și mai lați) și Subcarpații Getici. Aici se află importante resurse de petrol și sare și fenomene naturale spectaculoase (Vulcanii Noroioși de la Berca). Capcană: Subcarpații există doar în exteriorul Orientalilor și Meridionalilor — nu există Subcarpați în vestul țării.
• Podișul Moldovei – în estul țării, între Siret și Prut; cel mai întins podiș al României; relief de dealuri joase, agricultură cerealieră și viticolă (Cotnari).
• Podișul Getic – la sud de Subcarpații Getici; un podiș piemontan (format din pietrișuri aduse de râuri de la munte), cu livezi și resurse de petrol și lignit.
• Podișul Dobrogei – între Dunăre și Marea Neagră; cel mai vechi relief al țării: în nord, Munții Măcin (467 m), martori tociți ai orogenezei hercinice; în sud, un podiș calcaros jos.
• Podișul Mehedinți – mic, dar singular: singurul podiș format pe roci cristaline și calcaroase, cu relief carstic.
• Dealurile de Vest – fâșie discontinuă de dealuri joase la marginea Carpaților Occidentali, făcând trecerea spre Câmpia de Vest.

Câmpiile României

Câmpiile ocupă treapta cea mai joasă și s-au format prin acumularea sedimentelor aduse de râuri în foste lacuri sau mări puțin adânci.

Câmpia Română – cea mai întinsă câmpie a țării, desfășurată de-a lungul Dunării, de la Drobeta-Turnu Severin până la Galați. Subunități de reținut:

• Câmpia Olteniei – în vest, cu nisipuri și dune;
• Câmpia Bărăganului – în est, cea mai tipică zonă de stepă a țării și marele grânar al României; aici clima e cea mai secetoasă din câmpie;
• Câmpia de subsidență (Titu-Gherghița, Siretul Inferior) – zone care se lasă lent, unde râurile își schimbă des cursul și apar înmlăștiniri.

Pe loess, roca prăfoasă care acoperă mari porțiuni din câmpie, s-au format crovurile (mici adâncituri rezultate prin tasare) și, prin fertilitatea cernoziomurilor de deasupra, cele mai bune terenuri agricole ale țării.

Câmpia de Vest – fâșie de câmpie la granița vestică, parte a marii Câmpii Panonice; mai umedă decât Câmpia Română, cu sectoare joase, de subsidență, unde râurile au fost îndiguite (Someș, Crișuri, Mureș).

Confuzie clasică de evitat: Câmpia Transilvaniei NU este o câmpie ca relief — este o zonă deluroasă din Depresiunea Transilvaniei, numită „câmpie” doar pentru utilizarea ei agricolă.

Lunca, Delta Dunării și litoralul Mării Negre

Lunca Dunării însoțește fluviul ca o fâșie joasă, inundabilă, lată de până la câțiva kilometri, cu bălți și brațe părăsite. În trecut, mari porțiuni au fost îndiguite și desecate pentru agricultură.

Delta Dunării — cea mai nouă, cea mai joasă și cea mai umedă unitate de relief a României — s-a format prin aluviunile depuse de fluviu la vărsarea în Marea Neagră, o mare fără maree puternice, condiție esențială pentru formarea deltelor. Dunărea se desparte la Pătlăgeanca în trei brațe, de la nord la sud:

• Chilia – cel mai lung și cu cel mai mare debit (circa 60% din apele fluviului); formează granița cu Ucraina;
• Sulina – cel mai scurt, dar amenajat pentru navigația maritimă (canalizat și dragat);
• Sfântu Gheorghe – cel mai vechi și sinuos.

Relieful deltei alternează grinduri (fâșii de uscat: fluviale, maritime — Letea și Caraorman, cu păduri pe dune — și continentale, precum Chilia) cu mlaștini, canale și lacuri. Delta este Rezervație a Biosferei (din 1990) și sit al patrimoniului mondial UNESCO.

Litoralul românesc al Mării Negre (circa 245 km) are două sectoare distincte: la nord de Capul Midia — țărm jos, cu delta, lagune (Razim–Sinoe) și cordoane de nisip; la sud — țărm înalt, cu faleză, plaje mai înguste și porturi (Constanța — cel mai mare port la Marea Neagră, Mangalia).

Test — 6 întrebări ca la examen