Populația și așezările umane din România

Analiza caracteristicilor demografice și a rețelei de așezări urbane și rurale din România.

Evoluția și distribuția populației

România are astăzi în jur de 19 milioane de locuitori, dar acest număr nu a fost mereu la fel. Populația a crescut constant până în 1990, când a atins maximul de aproximativ 23 de milioane. După 1990, numărul locuitorilor scade continuu — din două cauze care acționează împreună: sporul natural negativ (mor mai mulți oameni decât se nasc) și emigrația masivă (milioane de români au plecat să lucreze în alte țări, mai ales după aderarea la Uniunea Europeană din 2007).

Densitatea medie a populației este de aproximativ 80 de locuitori pe km², dar oamenii nu sunt răspândiți uniform pe teritoriu:

• densități mari (peste 100 loc/km²): marile orașe și împrejurimile lor, zonele de câmpie și de deal cu agricultură dezvoltată, culoarele văilor importante;
• densități mici (sub 25 loc/km²): zonele montane înalte, Delta Dunării (cea mai slab populată regiune a țării) și unele areale din Podișul Dobrogei.

Regula generală de reținut: densitatea populației scade odată cu creșterea altitudinii. Câmpiile și dealurile joase oferă condiții mai bune pentru agricultură, transporturi și construcții, deci atrag mai mulți locuitori decât muntele.

Mișcarea naturală și mișcarea migratorie

Mișcarea naturală a populației se măsoară prin doi indicatori pe care trebuie să îi poți defini exact:

• natalitatea – numărul de născuți-vii la 1000 de locuitori, într-un an;
• mortalitatea – numărul de decese la 1000 de locuitori, într-un an.

Diferența dintre ele este sporul natural (bilanțul natural). Dacă natalitatea este mai mare decât mortalitatea, sporul este pozitiv și populația crește; dacă mortalitatea depășește natalitatea, sporul este negativ și populația scade. În România, sporul natural este negativ din 1992 — natalitatea a scăzut mult, iar populația îmbătrânește: ponderea vârstnicilor crește, iar cea a tinerilor scade.

Mișcarea migratorie înseamnă deplasarea oamenilor dintr-un loc în altul cu schimbarea domiciliului:

• migrația internă – în interiorul țării; înainte de 1990 domina direcția sat → oraș (industrializarea atrăgea muncitori la oraș), iar după 1990 a apărut și fenomenul invers, oraș → sat, plus mutarea în comunele din jurul marilor orașe;
• migrația externă – emigrația (plecarea din țară) și imigrația (sosirea în țară). România este o țară de emigrație: comunități mari de români trăiesc în Italia, Spania, Germania și Marea Britanie.

Atenție la confuzia clasică: sporul natural ține doar de nașteri și decese; plecarea românilor în străinătate NU intră în sporul natural, ci în bilanțul migratoriu.

Structurile populației

Populația se poate analiza după mai multe criterii, numite structuri:

• Structura pe grupe de vârstă – arată raportul dintre tineri (0–14 ani), adulți (15–64 ani) și vârstnici (peste 65 de ani). În România, ponderea vârstnicilor o depășește pe cea a tinerilor — semn de îmbătrânire demografică, cu consecințe economice serioase (mai puțini oameni activi care susțin tot mai mulți pensionari).
• Structura pe sexe – ușor dezechilibrată în favoarea femeilor (aproximativ 51%), pentru că femeile au o speranță de viață mai mare.
• Structura pe medii – aproximativ 54% din populație trăiește în mediul urban și 46% în mediul rural. România are una dintre cele mai mari ponderi ale populației rurale din Uniunea Europeană.
• Structura etnică – românii reprezintă majoritatea (aproape 90%); cele mai numeroase minorități sunt maghiarii (concentrați mai ales în județele Harghita și Covasna și în restul Transilvaniei) și romii, urmați de ucraineni, germani, turci și tătari (ultimii doi mai ales în Dobrogea).
• Structura confesională (religioasă) – majoritatea populației este ortodoxă (peste 80%); urmează romano-catolicii, reformații (mai ales în Transilvania), penticostalii și greco-catolicii.

Observă legătura dintre structuri: acolo unde trăiesc maghiarii sunt mai răspândite cultele reformat și romano-catolic, iar în Dobrogea, prezența turcilor și tătarilor explică existența comunității musulmane.

Așezările rurale

Satul este cea mai veche formă de așezare umană de pe teritoriul României. Un sat are trei componente: vatra (suprafața construită, cu locuințele), moșia (terenurile agricole din jur) și populația.

După modul de grupare a gospodăriilor (structura vetrei), satele românești sunt de trei tipuri — iar legătura cu relieful este esențială la examen:

• satul risipit (împrăștiat) – gospodăriile sunt izolate unele de altele, despărțite de fânețe și pășuni; specific zonelor de munte (de exemplu, Munții Apuseni, unde așezările urcă până la peste 1200 m altitudine);
• satul răsfirat – casele sunt relativ apropiate, dar printre ele rămân grădini, vii și livezi; specific zonelor de deal și podiș;
• satul adunat (compact) – casele sunt lipite unele de altele, iar terenurile agricole rămân în afara vetrei; specific zonelor de câmpie, unde spațiul plan permite gruparea strânsă.

După mărime, satele variază de la cătune cu câteva zeci de locuitori până la sate foarte mari, de câmpie, cu peste 5000 de locuitori. După funcții, majoritatea satelor sunt agricole, dar există și sate cu funcții miniere, forestiere, pescărești sau turistice.

Unitatea administrativă din mediul rural este comuna, formată de regulă din mai multe sate, dintre care unul este satul-reședință.

Așezările urbane și ierarhia lor

Orașul se deosebește de sat prin numărul mai mare de locuitori, prin dotări (utilități, instituții, transport public) și mai ales prin funcțiile neagricole: industrie, servicii, comerț, administrație, educație, cultură.

Cele mai vechi orașe de pe teritoriul actual al României sunt coloniile grecești de pe țărmul Mării Negre, întemeiate în Antichitate: Histria, Tomis (Constanța de azi) și Callatis (Mangalia de azi). Alte generații de orașe au apărut în epoca romană (Napoca, Apulum, Drobeta), în Evul Mediu (târgurile) și în epoca modernă și contemporană.

România are în prezent în jur de 320 de orașe, dintre care aproximativ 100 au statut de municipiu — orașe mai mari, cu rol important în economie și administrație.

Ierarhia urbană după numărul de locuitori:

• București – capitala, singurul oraș cu aproape 2 milioane de locuitori, de departe cel mai mare centru economic, universitar și cultural;
• orașe cu 250 000 – 350 000 de locuitori: Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, Constanța, Craiova, Brașov, Galați;
• orașe mijlocii (100 000 – 200 000): Ploiești, Oradea, Brăila, Arad, Pitești, Sibiu, Bacău, Târgu Mureș, Baia Mare, Buzău;
• orașe mici, sub 100 000 de locuitori — majoritatea orașelor țării.

Repartiția orașelor nu este uniformă: cele mai multe s-au dezvoltat în zonele de contact dintre unitățile de relief (la marginea muntelui, pe văi) și de-a lungul marilor axe de transport.

Organizarea administrativă și procesul de urbanizare

Teritoriul României este organizat în 41 de județe plus municipiul București, care are statut special de unitate administrativă proprie. Județul cuprinde orașe (unele fiind municipii) și comune; fiecare județ are un oraș-reședință, unde funcționează instituțiile administrative județene.

Urbanizarea — creșterea ponderii populației care trăiește la oraș — a fost accelerată artificial în perioada comunistă, prin industrializare forțată: sate întregi au fost declarate orașe, iar milioane de țărani s-au mutat în blocurile noilor cartiere muncitorești. De aceea multe orașe românești au crescut brusc între 1950 și 1990.

După 1990, tendințele s-au schimbat:

• multe orașe industriale au pierdut locuitori odată cu închiderea fabricilor și a minelor;
• a apărut suburbanizarea – mutarea orășenilor în comunele din jurul marilor orașe (exemple cunoscute: Florești lângă Cluj-Napoca, Popești-Leordeni și Chiajna lângă București), unde se construiesc cartiere rezidențiale noi; oamenii locuiesc în comună, dar lucrează în oraș, deci fac zilnic navetă;
• marile orașe formează împreună cu localitățile din jur zone metropolitane, care funcționează ca un singur organism urban.

De reținut nuanța: statistic, populația urbană pare să scadă atunci când orășenii se mută în comunele limitrofe, deși ei rămân legați de oraș prin muncă și servicii — este o capcană de interpretare frecventă la analize de date.

Test — 6 întrebări ca la examen