Populația Europei

Studiază numărul, distribuția, structura și mișcarea populației europene.

Numărul și repartiția populației

Europa numără în jur de 740 de milioane de locuitori — aproximativ 10% din populația lumii, pe doar 7% din uscat. Este deci un continent dens populat: densitatea medie depășește 70 loc./km², dublă față de media mondială.

Dar media ascunde contraste uriașe. Populația nu este repartizată uniform, iar la teste se cere să explici de ce:

• zone foarte dens populate (peste 200 loc./km²): vestul și centrul continentului — Olanda, Belgia, vestul Germaniei (bazinul Ruhr), Anglia, nordul Italiei. Cauzele: relief de câmpie, climă blândă, industrie și orașe vechi, căi de comunicație;
• zone slab populate (sub 10 loc./km²): nordul Scandinaviei și al Rusiei (frig, noapte polară), zonele montane înalte (Alpi, la altitudine), unele regiuni aride.

Regula de raționament: oamenii se adună acolo unde relieful, clima și economia le ușurează viața — câmpii, litorale, văi de fluvii, bazine industriale.

Cele mai populate state europene: Rusia (partea europeană), Germania (circa 84 mil.), Regatul Unit, Franța, Italia — apoi Spania, Polonia, România (circa 19 mil.).

Atenție la o nuanță: numărul mare de locuitori și densitatea mare nu merg mereu împreună. Rusia are populație numeroasă, dar densitate mică (teritoriu uriaș); Olanda are populație modestă, dar una dintre cele mai mari densități din Europa.

Mișcarea naturală: un continent care îmbătrânește

Mișcarea naturală a populației se măsoară prin doi indicatori:

• natalitatea — numărul de născuți-vii la 1 000 de locuitori într-un an (‰);
• mortalitatea — numărul de decese la 1 000 de locuitori într-un an (‰);
• diferența dintre ele este sporul natural: pozitiv dacă se nasc mai mulți decât mor, negativ în caz contrar.

Europa de azi are natalitate scăzută (sub 10‰ în multe state) și, drept urmare, în numeroase țări spor natural negativ — populația scade și îmbătrânește. România, Italia, Germania, Bulgaria, Ungaria sunt exemple tipice.

Cauzele natalității scăzute, bune de enumerat la un item de argumentare: urbanizarea, angajarea femeilor și prelungirea studiilor, costul creșterii copiilor, schimbarea modelului de familie.

Consecințele îmbătrânirii demografice:

• crește ponderea vârstnicilor și scade cea a tinerilor (piramida vârstelor se îngustează la bază);
• mai puțini oameni activi susțin tot mai mulți pensionari;
• lipsă de forță de muncă, acoperită parțial prin imigrație.

Capcană frecventă: „mortalitate mare = țară săracă, cu spitale proaste”. În Europa, mortalitatea generală relativ ridicată a unor state dezvoltate vine în primul rând din ponderea mare a vârstnicilor, nu din sărăcie. Speranța de viață rămâne ridicată — în jur de 80 de ani în vestul continentului.

Structura populației: vârste, popoare, limbi, religii

Structura pe grupe de vârstă se citește pe piramida vârstelor: Europa are o piramidă cu bază îngustă (puțini copii) și vârf lat (mulți vârstnici) — portretul unui continent îmbătrânit. Comparativ, Africa are baza foarte largă — mulți copii.

Structura pe sexe: la naștere se nasc puțin mai mulți băieți, dar la vârste înaintate femeile predomină, pentru că trăiesc în medie mai mult.

Structura etnică și lingvistică. Majoritatea popoarelor Europei aparțin a trei mari familii de limbi indo-europene:

• limbi romanice (din latină): italiana, franceza, spaniola, portugheza și româna — noi fiind cea mai estică insulă de latinitate;
• limbi germanice: germana, engleza, olandeza, limbile scandinave;
• limbi slave: rusa, ucraineana, polona, ceha, sârba, bulgara.

Excepții care nu sunt indo-europene — capcană preferată la teste: maghiara, finlandeza și estona (familia fino-ugrică), plus basca, limbă fără rude cunoscute.

Structura religioasă: majoritatea europenilor sunt creștini — catolici în sud și vest (Italia, Spania, Polonia, Franța), protestanți în nord (Germania de nord, Scandinavia, Regatul Unit), ortodocși în est și sud-est (Grecia, Rusia, Serbia, Bulgaria, România). Islamul este prezent în Albania, Bosnia, Turcia europeană și în comunitățile de imigranți din vestul continentului.

Migrațiile: cine pleacă, cine vine și de ce

Migrația este deplasarea oamenilor cu schimbarea domiciliului. Vocabularul de bază:

• emigrant — cel care pleacă dintr-o țară; imigrant — cel care sosește într-o țară. Este aceeași persoană, privită din două părți: românul plecat la Madrid e emigrant pentru România și imigrant pentru Spania;
• soldul migratoriu — diferența dintre sosiri și plecări.

Direcția dominantă în Europa de azi: din est spre vest — oameni din România, Polonia, Bulgaria, Ucraina pleacă spre Germania, Regatul Unit, Italia, Spania, Franța. Motivele: salarii mai mari, locuri de muncă, studii (motive economice, în principal). Europa de Vest primește totodată imigranți din Africa și Asia, inclusiv refugiați — persoane care fug din calea războaielor sau persecuțiilor, nu din motive economice; distincția refugiat/migrant economic e o nuanță punctată la interpretări de text.

Consecințele pentru țările de plecare (inclusiv România):

• scade populația și se accentuează îmbătrânirea (pleacă mai ales tinerii);
• se pierde forță de muncă pregătită („exodul creierelor”);
• în schimb, intră bani trimiși familiilor rămase acasă.

Pentru țările de primire: forță de muncă suplimentară și întinerirea populației, dar și provocări de integrare.

Există și migrații interne (în interiorul aceleiași țări): istoric, de la sat la oraș; mai nou, în vestul Europei, și invers — spre suburbii și zonele din jurul marilor orașe.

Urbanizarea: continentul orașelor

Europa este un continent puternic urbanizat: circa trei sferturi din locuitori trăiesc în orașe. Gradul de urbanizare crește de la est (60–70%) spre vest și nord (peste 80–90% în Belgia, Olanda, Islanda).

Noțiuni care se cer definite:

• urbanizare — creșterea ponderii populației care trăiește în orașe;
• aglomerație urbană — orașul împreună cu localitățile din jur, strâns legate de el prin muncă și transport;
• metropolă — oraș foarte mare, care comandă economic o regiune întreagă;
• conurbație — mai multe orașe apropiate care au crescut până s-au unit (exemplul clasic: bazinul Ruhr din Germania).

Cele mai mari aglomerații urbane ale Europei: Moscova, Parisul, Londra — fiecare cu peste 10 milioane de locuitori în zona metropolitană; urmează Madrid, Sankt Petersburg, Berlin, Roma.

Specificul european, față de alte continente: orașele sunt vechi (multe au nuclee medievale sau antice), relativ apropiate ca mărime (nu un singur oraș-gigant care domină totul) și legate în rețele dense de transport.

Problemele marilor orașe — listă utilă la subiecte de argumentare: traficul și poluarea aerului, locuințele scumpe, extinderea necontrolată peste terenurile agricole, zgomotul. Soluțiile discutate azi: transport public, piste de biciclete, „orașe verzi”.

De reținut și fenomenul invers, suburbanizarea: mutarea locuitorilor din centrul orașului spre localitățile din jur, posibilă datorită automobilului și trenurilor de navetă.

Test — 6 întrebări ca la examen