Relieful Terrei

Studierea formelor de relief la nivel planetar, a genezei și evoluției acestora.

Agenții interni și tectonica plăcilor

Relieful este rezultatul „luptei” dintre două categorii de forțe. Agenții interni (endogeni), alimentați de căldura din interiorul Pământului, construiesc marile denivelări; agenții externi (exogeni), alimentați de energia solară, le nivelează. Cheia înțelegerii agenților interni este teoria tectonicii plăcilor: litosfera este fragmentată în plăci rigide care se deplasează pe astenosferă, cu câțiva centimetri pe an, antrenate de curenții de convecție din manta.

La contactul dintre plăci există trei tipuri de margini, fiecare cu relieful ei specific:

• margini divergente – plăcile se depărtează; magma urcă și formează dorsalele oceanice (lanțuri muntoase submerse, ca Dorsala Medio-Atlantică) și rifturi;
• margini convergente – plăcile se ciocnesc; placa oceanică, mai densă, coboară sub cea continentală (subducție), generând fose oceanice, vulcani și cutremure; când se ciocnesc două plăci continentale, scoarța se cutează în munți de încrețire (Himalaya, din coliziunea plăcii Indiene cu cea Euroasiatică);
• margini transformante – plăcile alunecă lateral una pe lângă alta (falia San Andreas), producând cutremure puternice, dar fără vulcanism semnificativ.

Proceselor tectonice li se adaugă mișcările epirogenetice (ridicări și coborâri lente ale scoarței, pe mari suprafețe) și mișcările orogenetice (de formare a munților, prin cutare și faliere).

Vulcanismul și seismicitatea

Vulcanismul este procesul de ascensiune și consolidare a magmei. Când magma ajunge la suprafață devine lavă și construiește aparatul vulcanic, ale cărui componente se cer la examen: vatra (focarul) – rezervorul de magmă; coșul (hornul) – canalul de urcare; craterul – deschiderea de la partea superioară; conul – forma pozitivă clădită din lave și materiale piroclastice (cenușă, bombe vulcanice).

Vulcanii se concentrează la marginile plăcilor: aproximativ două treimi din vulcanii activi formează Cercul de Foc al Pacificului. Alți vulcani apar deasupra unor puncte fierbinți din manta, în interiorul plăcilor (Insulele Hawaii).

Cutremurele (seismele) sunt zguduiri bruște ale scoarței, produse prin eliberarea energiei acumulate în lungul faliilor. Punctul din adânc unde se declanșează ruptura este hipocentrul (focarul); punctul de la suprafață, situat pe verticala lui, unde intensitatea este maximă, este epicentrul — inversarea celor doi termeni este o greșeală clasică. Energia eliberată se măsoară pe scara Richter (magnitudine, valoare unică per seism), iar efectele asupra construcțiilor și oamenilor pe scara Mercalli (intensitate, variabilă cu distanța).

Ariile seismice coincid în mare parte cu cele vulcanice: marginile plăcilor. Cutremurele submarine puternice pot genera tsunami — valuri uriașe care lovesc devastator țărmurile.

Agenții externi și modelarea reliefului

Agenții externi acționează prin trei procese generale: eroziune (rodere), transport și acumulare (depunere). Fiecare agent lasă forme specifice — corelarea agent–formă este întrebare sigură de examen:

• Apele curgătoare – cel mai important agent modelator al zonelor temperate: creează văi, lunci, terase, chei și defilee, iar la vărsare delte (acumulare) sau estuare;
• Ghețarii – ghețarii montani sapă circuri glaciare și văi glaciare în formă de U, transportând morene; calotele glaciare au modelat întregi regiuni nordice, lăsând mii de lacuri (Finlanda);
• Vântul – eficient în deșerturi și pe litorale: dune de nisip, ciuperci eoliene, depozite de loess;
• Apa mării (valuri, curenți) – creează faleze (eroziune) și plaje, cordoane litorale, lagune (acumulare);
• Apa de infiltrație – dizolvă rocile solubile (calcar, sare, gips) generând relieful carstic: peșteri, doline, chei, lapiezuri;
• Gravitația – deplasări în masă: alunecări de teren, prăbușiri, curgeri noroioase, favorizate de ploi și de despăduriri;
• Îngheț-dezghețul – sfărâmă rocile (dezagregare), creând grohotișuri, mai ales la munte.

De reținut distincția dintre dezagregare (sfărâmare fizică, fără schimbarea compoziției) și alterare chimică (transformarea mineralelor prin apă și oxigen) — ambele pregătesc materialul pe care agenții îl transportă.

Marile unități de relief ale continentelor

Relieful uscatului se organizează pe trepte, iar treapta dominantă spune multe despre istoria geologică a regiunii:

• Munții – cele mai înalte forme, rezultate din orogeneze. Se deosebesc munții tineri (formați în orogeneza alpină: Alpii, Carpații, Himalaya, Anzii — înalți, cu creste ascuțite, încă seismici) de munții vechi (orogenezele caledoniană și hercinică: Munții Scandinaviei, Uralii, Appalachii — tociți de eroziune, cu altitudini mai mici). Altitudinea maximă a Globului: Everest (Chomolungma), 8.849 m, în Himalaya.
• Podișurile – suprafețe relativ netede situate la altitudini mai mari, mărginite de abrupturi; pot fi de eroziune (pe munți vechi nivelați) sau de acumulare. Podișul Tibet este cel mai înalt („acoperișul lumii”).
• Dealurile – forme rotunjite, de înălțime medie, adesea pe strate cutate sau pe depozite groase.
• Câmpiile – cele mai joase și netede trepte, formate în general prin acumulare de sedimente; concentrează cea mai mare parte a populației și agriculturii mondiale (Câmpia Europei de Est — cea mai întinsă, Câmpia Amazonului).
• Depresiunile – arii coborâte, înconjurate de trepte mai înalte; unele coboară sub nivelul mării (țărmul Mării Moarte, circa -430 m, cel mai jos punct de pe uscat).

Greșeală frecventă: nu altitudinea singură desparte formele de relief, ci și geneza și aspectul: există podișuri mai joase decât unele dealuri — contează netezimea suprafeței și modul de formare.

Relieful fundurilor oceanice

Sub apele Oceanului Planetar se ascunde un relief la fel de variat ca pe uscat, dispus în trepte de la țărm spre larg:

• Platforma continentală (șelful) – prelungirea lină a continentului sub apă, până la circa 200 m adâncime; este partea cea mai valoroasă economic: aici se concentrează pescuitul, exploatările de petrol și gaze submarine;
• Povârnișul (abruptul) continental – panta accentuată care coboară de la marginea șelfului până la circa 2.000–3.000 m, brăzdată de canioane submarine; împreună cu șelful formează marginea continentală;
• Câmpiile abisale – întinderi vaste și netede, la 4.000–6.000 m adâncime, acoperite cu sedimente fine; ocupă cea mai mare parte a fundului oceanic;
• Dorsalele oceanice – lanțuri muntoase submerse, lungi de zeci de mii de kilometri, formate la marginile divergente; în axul lor se află riftul, unde se naște permanent scoarță oceanică nouă — de aceea scoarța oceanică este pretutindeni tânără (sub 200 de milioane de ani);
• Fosele (gropile) abisale – cele mai adânci sectoare, formate prin subducție la marginile convergente; recordul planetei: Groapa Marianelor, circa 11.000 m adâncime, în Pacific.

Legătura cu tectonica e directă și trebuie formulată explicit la examen: dorsalele corespund marginilor divergente, fosele marginilor convergente. Confuzia dintre cele două tipuri de margini — și dintre formele lor — este capcana standard a subiectelor despre relieful oceanic.

Test — 6 întrebări ca la examen