Mediile geografice ale Terrei

Prezentarea marilor medii naturale (geografice) ale Terrei și a caracteristicilor lor definitorii.

Ce este un mediu geografic; mediile ecuatorial și subecuatorial

Mediul geografic (natural) este ansamblul format din climă, relief, ape, vegetație, faună și soluri care interacționează pe un anumit teritoriu, dând acestuia o înfățișare unitară. Mediile se dispun în general zonal (paralel cu Ecuatorul), pentru că factorul lor conducător este clima; de aceea fiecare mediu se descrie prin aceeași grilă: climat → vegetație → faună → soluri → modul de locuire.

Mediul ecuatorial (aproximativ între 5° lat. N și 5° lat. S: Amazonia, bazinul fluviului Congo, arhipelagul indonezian):

• climat cald și umed tot anul — temperaturi medii de 25–27 °C, amplitudine termică anuală foarte mică (2–3 °C), ploi zilnice, convective, de după-amiază, peste 2000 mm/an; practic nu există anotimpuri;
• pădurea ecuatorială veșnic verde, densă, etajată (arbori de 40–60 m, liane, epifite) — cea mai mare biodiversitate a planetei;
• faună predominant arboricolă: maimuțe, păsări, reptile, insecte nenumărate;
• soluri lateritice, roșii, sărace — nutrienții sunt spălați de ploi;
• râuri cu debite uriașe și constante (Amazonul, Congo/Zair);
• mediu greu de locuit (căldură umedă, boli tropicale), dar puternic presat azi de despăduriri.

Mediul subecuatorial (5°–12/15° lat. N și S, mărginind zona ecuatorială):

• două anotimpuri: unul ploios (vara, când zona este atinsă de ploile ecuatoriale) și unul secetos (iarna);
• vegetația tipică este savana — ierburi înalte cu arbori izolați (baobab, acacia); de-a lungul râurilor, păduri-galerii;
• fauna cea mai spectaculoasă a Terrei: erbivore mari (elefanți, girafe, antilope, zebre) și carnivore (lei, gheparzi, hiene);
• probleme specifice: alternanța an ploios/an secetos aduce secete și foamete; pășunatul excesiv și defrișarea duc la degradarea terenurilor.

Mediile tropical arid și subtropical (mediteranean)

Mediul tropical arid (deșertic) se desfășoară în jurul tropicelor (15°–30° lat. N și S): Sahara — cel mai întins deșert cald al lumii —, deșerturile Arabiei, Kalahari, Atacama, deșerturile australiene.

• cauza ariditații trebuie explicată, nu doar afirmată: aici coboară aerul uscat al circulației tropicale (presiune ridicată), norii nu se formează, iar unele deșerturi de coastă (Atacama) sunt uscate și din cauza curenților oceanici reci din larg;
• precipitații sub 200 mm/an, neregulate; amplitudini termice diurne uriașe — ziua peste 40 °C, noaptea aproape de 0 °C, pentru că lipsa norilor lasă căldura să se piardă; contrast de reținut: la ecuator amplitudinea e minimă, în deșertul tropical cea diurnă e maximă;
• relieful: erguri (întinderi de dune de nisip), hamade (platouri pietroase), ueduri (văi seci, cu scurgere doar la ploile rare);
• vegetație extrem de rară: plante xerofile cu rădăcini lungi, spini, țesuturi suculente (cactuși în America); viața se concentrează în oaze, unde apa freatică ajunge aproape de suprafață — mediu azonal în plin deșert, cu curmali și culturi irigate;
• faună adaptată: activitate nocturnă, economie de apă (dromader, reptile, rozătoare).

Mediul subtropical (mediteranean) (30°–40° lat., pe fațadele vestice ale continentelor: bazinul Mării Mediterane, California, Chile central, Capul Bunei Speranțe, sud-vestul Australiei):

• climat cu veri calde și uscate și ierni blânde și ploioase — este singurul climat cu maximul de precipitații iarna, detaliu care apare frecvent în întrebări;
• vegetație adaptată secetei de vară: păduri de stejar verde, pin, măslin și tufărișuri dese — maquis și garriga;
• soluri: terra rossa pe calcare;
• mediu locuit din Antichitate (civilizațiile mediteraneene), azi intens transformat: culturi de măslin, viță-de-vie, citrice, turism litoral; risc ridicat de incendii de vegetație vara.

Mediul temperat: oceanic, continental și rece boreal

Zona temperată (40°–60° lat.) este cea mai diferențiată pe longitudine — aici nu latitudinea face diferența, ci distanța față de ocean (continentalismul). De aceea mediul temperat se împarte în trei subtipuri, iar întrebările de examen cer exact deosebirile dintre ele:

• Mediul temperat-oceanic (fațadele vestice: Europa de Vest, coasta Pacificului nord-american, Noua Zeelandă) — sub influența maselor de aer oceanice și a vânturilor de vest: ierni blânde, veri răcoroase, amplitudine termică mică, precipitații bogate repartizate tot anul, cer adesea noros. Vegetația: păduri de foioase (fag, stejar) cu frunze căzătoare; soluri brune de pădure, fertile. Peisaj azi dominant agricol și urban — printre cele mai umanizate medii ale Terrei.
• Mediul temperat-continental (interiorul continentelor: estul Europei, Asia Centrală, centrul Americii de Nord) — departe de oceane: amplitudini termice anuale mari (veri fierbinți, ierni geroase), precipitații reduse (300–600 mm/an). Vegetația: stepa — ierburi mărunte fără arbori (numită prerie în America de Nord, pampas în Argentina); soluri: cernoziomuri, cele mai fertile de pe glob, transformate aproape integral în terenuri de cultură — „grânarele lumii”. În interioarele extrem de uscate apar deșerturile temperate (Gobi, Karakum), reci iarna — nu trebuie confundate cu deșerturile tropicale, calde tot anul.
• Mediul temperat rece (boreal) (50°–65/70° lat. N, doar în emisfera nordică: Siberia, Canada, Scandinavia) — ierni lungi și foarte geroase, veri scurte; vegetația: taigaua, cea mai întinsă pădure de conifere a Terrei (molid, brad, zadă); soluri: podzoluri, acide, sărace; faună cu blană prețioasă (urs, râs, samur). Populare rară, exploatări forestiere și miniere.

Schema de reținut pentru vest–est în zona temperată a Eurasiei: oceanic (păduri de foioase) → de tranziție → continental (stepă) → deșert temperat, iar spre nord taigaua — o succesiune pe longitudine, nu pe latitudine.

Mediile subpolar și polar

Mediul subpolar (tundra) ocupă marginile nordice ale Eurasiei și Americii de Nord, dincolo de limita nordică a pădurii (60°–70° lat. N):

• climat aspru: iarna lungă (8–9 luni) și geroasă, vara scurtă și răcoroasă (sub 10 °C în luna cea mai caldă) — prag termic sub care arborii nu mai pot crește, de aceea tundra este prin definiție fără păduri;
• vegetația de tundră: mușchi, licheni, ierburi scunde, arbuști pitici (mesteacăn pitic, salcie pitică), toate lipite de sol pentru a se feri de vânt și ger;
• în adânc, solul rămâne permanent înghețat — permafrostul; vara se dezgheață doar stratul superficial, apa nu se poate infiltra și rezultă întinderi mlăștinoase; dezghețul actual al permafrostului eliberează metan și amplifică încălzirea globală — legătură cerută la subiectele de sinteză;
• faună: ren (caribu în America), vulpe polară, bou moscat, lemingi, vara păsări migratoare în număr uriaș;
• populație foarte rară (inuiți, laponi/sami), tradițional crescători de reni, vânători și pescari.

Mediul polar (glaciar) — Antarctida și interiorul Groenlandei, plus banchiza Oceanului Arctic:

• deșert de gheață: temperaturi negative aproape tot anul (în Antarctida s-au înregistrat sub −80 °C), precipitații foarte reduse (aer prea rece ca să rețină vapori) — deci polar înseamnă și arid, nu doar geros;
• fenomene specifice latitudinilor mari: ziua și noaptea polară (6 luni la poli), aurorele polare;
• viața este posibilă doar la marginea oceanului, care oferă hrană: pinguini (DOAR în emisfera sudică), foci, iar ursul polar DOAR în Arctica — confuzia pinguin–urs polar este clasică;
• fără populație permanentă în Antarctida — doar stații de cercetare, continentul fiind protejat prin Tratatul Antarctic.

Contrastul de reținut între cele două medii reci: tundra ARE sol, vegetație și populație permanentă; mediul glaciar practic NU are niciuna dintre ele.

Mediul montan — mediul azonal al etajării

Mediul montan este singurul mare mediu care nu se încadrează într-o zonă latitudinală: el apare oriunde există munți înalți, de la Ecuator (Anzii, Kilimanjaro) până la cercurile polare (Alaska, Scandinavia). Din acest motiv este considerat un mediu azonal, organizat nu pe zone, ci pe etaje altitudinale.

Mecanismul: temperatura scade cu circa 0,6 °C la 100 m, precipitațiile cresc până la o anumită altitudine, iar presiunea și densitatea aerului scad. Rezultatul este succesiunea de etaje care „comprimă” pe câțiva kilometri de verticală zonele desfășurate pe mii de kilometri de latitudine: pădure (foioase, apoi conifere) → etajul subalpin (jneapăn, tufărișuri) → etajul alpin (pajiști scunde) → stâncării și zăpezi veșnice cu ghețari. Conținutul concret al etajelor depinde de latitudine: la Ecuator baza muntelui e pădure ecuatorială și limita zăpezilor urcă la ~5000 m; în Alpi baza e pădure de foioase și limita coboară la ~3000 m.

Particularități care se cer la caracterizare:

• expoziția versanților creează asimetrii (versanți însoriți/umbrați; versanți ploioși/adăpostiți — efect de foehn);
• mediu fragil: pante mari → eroziune rapidă, alunecări, avalanșe; vegetația distrusă se reface greu;
• resurse specifice: păduri, pajiști pentru pășunat sezonier (transhumanță), hidroenergie, minereuri, iar azi mai ales turism (drumeție, sporturi de iarnă);
• populare permanentă până la altitudini surprinzătoare în zonele calde (așezări la peste 3500–4000 m în Anzi și Tibet, unde clima montană e mai blândă decât ar fi la aceleași altitudini în zona temperată).

Încheiere de sinteză: mediile Terrei formează un mozaic ordonat — zonal în esență, corectat de ocean și continent (mediul temperat), de apa locală (oazele) și de altitudine (mediul montan). La subiecte, identificarea unui mediu se face din combinația climat + vegetație + sol, niciodată dintr-un singur element.

Test — 6 întrebări ca la examen