Harta – instrument de lucru în geografie

Formarea competențelor de utilizare a hărților topografice și geografice.

Harta și clasificarea hărților

Harta este reprezentarea grafică, micșorată, generalizată și convențională a suprafeței terestre (sau a unei porțiuni din ea) pe un plan. Fiecare cuvânt din definiție contează la examen: micșorată — după o scară de proporție; generalizată — nu se pot desena toate detaliile, se selectează cele importante; convențională — obiectele reale sunt înlocuite cu semne stabilite prin înțelegere (semne convenționale).

Pentru că Pământul este (aproximativ) sferic, iar harta este plană, trecerea de la sferă la plan se face prin proiecții cartografice — procedee matematice care produc inevitabil deformări (de suprafețe, de unghiuri sau de distanțe). De aceea pe planiglobul obișnuit Groenlanda pare comparabilă cu Africa, deși în realitate Africa este de peste 14 ori mai mare. Singura reprezentare fără deformări este globul geografic.

Clasificarea hărților:

• după scară: hărți la scară mare (detaliate, suprafețe mici — inclusiv planurile, cele mai detaliate), la scară mijlocie și la scară mică (planigloburi, hărți de perete — puternic generalizate). Atenție la logica inversă: scară „mare” înseamnă numitor MIC al fracției (1:5.000 e scară mai mare decât 1:1.000.000);
• după conținut: hărți generale (redau ansamblul elementelor naturale și antropice — exemplu tipic harta topografică) și hărți tematice/speciale (un singur fenomen: hărți climatice, geologice, ale densității populației, economice);
• după suprafața reprezentată: planigloburi, hărți de continente, de state, de regiuni.

Știința întocmirii hărților se numește cartografie.

Scara de proporție și calculul distanțelor

Scara de proporție arată de câte ori au fost micșorate distanțele din realitate pentru a încăpea pe hartă. Este elementul matematic al hărții și sursa celor mai multe exerciții de calcul.

Forme de exprimare:

• scara numerică — o fracție de tipul 1:100.000, care se citește: 1 cm de pe hartă reprezintă 100.000 cm din teren (adică 1 km);
• scara grafică — un segment gradat direct în kilometri, cu care distanța se poate măsura fără calcule; rămâne corectă chiar dacă harta este mărită sau micșorată la copiere — avantaj care se cere uneori la examen.

Formula de bază: distanța reală = distanța de pe hartă × numitorul scării. Regula practică pentru transformări: tai cinci zerouri ca să treci din centimetri în kilometri (100.000 cm = 1 km).

Exemple lucrate, la nivelul cerințelor:

• Pe o hartă la scara 1:200.000, două orașe sunt la 7 cm unul de altul. Distanța reală: 7 × 200.000 = 1.400.000 cm = 14 km.
• Distanța reală dintre două localități este de 45 km, iar pe hartă măsoară 9 cm. Scara: 45 km = 4.500.000 cm; 4.500.000 : 9 = 500.000, deci scara este 1:500.000.

Greșeala tipică este uitarea transformării unităților: rezultatul înmulțirii este în CENTIMETRI, nu în kilometri, iar cine scrie direct „1.400.000 km” pierde punctele. A doua capcană: compararea scărilor — 1:25.000 este o scară mai MARE (mai detaliată) decât 1:1.000.000, pentru că fracția cu numitor mai mic are valoare mai mare.

Legenda, semnele convenționale și orientarea hărții

Legenda este „dicționarul” hărții: explică toate semnele convenționale și culorile folosite. O hartă fără legendă nu poate fi citită corect, iar la subiectele de examen prima operație este întotdeauna consultarea legendei.

Semnele convenționale sunt de mai multe categorii:

• de contur (areale) — delimitează suprafețe: păduri, lacuri, localități;
• liniare — obiecte alungite: râuri, șosele, căi ferate, granițe;
• punctuale (în afara scării) — obiecte prea mici pentru a fi desenate la scară: fântâni, monumente, mine;
• explicative — inscripții și cifre care completează informația (denumiri, altitudini, adâncimi).

Culorile au convenții aproape universale: albastru — apele; verde — pădurile (pe hărțile topografice) sau câmpiile joase (pe hărțile fizice); galben-portocaliu — dealuri și podișuri; maro — munții, cu nuanțe tot mai închise spre altitudini mari; alb — pe hărțile fizice, zonele de zăpadă permanentă. Capcană frecventă: pe harta FIZICĂ verdele indică altitudinea joasă (câmpie), NU vegetația — Sahara de sud-vest poate apărea verde pe harta fizică fără să aibă niciun copac.

Orientarea hărții: prin convenție, nordul este în partea de sus a hărții, iar direcția nord este indicată de rețeaua de meridiane sau de o săgeată. Pe teren, orientarea se face cu busola (acul magnetic indică nordul magnetic, ușor diferit de nordul geografic — unghiul dintre ele se numește declinație magnetică), după Steaua Polară, după poziția Soarelui la amiază sau, azi, cu GPS-ul. Punctele cardinale intermediare (NE, SE, SV, NV) se cer frecvent la interpretarea poziției unei unități de relief față de alta.

Coordonatele geografice: latitudinea și longitudinea

Poziția oricărui punct de pe glob se exprimă prin două coordonate unghiulare, măsurate în grade, minute și secunde:

• Latitudinea — distanța unghiulară față de Ecuator, măsurată spre nord sau spre sud, de la 0° (Ecuator) la 90° (polii). Toate punctele cu aceeași latitudine formează o paralelă — cerc paralel cu Ecuatorul, din ce în ce mai mic spre poli. Paralele importante: Ecuatorul (0°), tropicele (23°27′ lat. N și S), cercurile polare (66°33′ lat. N și S).
• Longitudinea — distanța unghiulară față de meridianul 0° (meridianul Greenwich, care trece prin observatorul de lângă Londra), măsurată spre est sau spre vest, de la 0° la 180°. Toate punctele cu aceeași longitudine formează un meridian — semicerc care unește cei doi poli; toate meridianele sunt egale între ele.

Rețeaua de paralele și meridiane de pe hartă se numește rețea cartografică; cu ajutorul ei se determină coordonatele oricărui punct. La citirea coordonatelor se scrie întotdeauna și emisfera: de exemplu, București ≈ 44°25′ lat. N, 26°06′ long. E.

Diferențe pe care grilele le exploatează sistematic:

• paralelele sunt cercuri inegale (maximul la Ecuator), meridianele sunt semicercuri egale;
• latitudinea maximă este 90°, longitudinea maximă este 180° — inversarea lor este greșeală curentă;
• un grad de latitudine ≈ 111 km oriunde pe glob, dar un grad de longitudine scade de la ~111 km la Ecuator spre 0 km la poli, pentru că paralelele se micșorează.

Longitudinea stă și la baza fusurilor orare: Pământul se rotește 360° în 24 de ore, deci 15° de longitudine = 1 oră de fus orar — legătura dintre acest capitol și mișcarea de rotație.

Reprezentarea reliefului: curbele de nivel și harta topografică

Pe hărțile topografice relieful se reprezintă prin curbe de nivel (izohipse) — linii care unesc punctele cu aceeași altitudine. Metoda transformă a treia dimensiune (înălțimea) într-un desen plan și este baza tuturor subiectelor de interpretare a hărții topografice.

Regulile de citire, în ordinea în care se aplică:

• Echidistanța este diferența de altitudine constantă dintre două curbe de nivel succesive (de exemplu 10 m). Se află din legendă sau se calculează din două curbe cotate vecine.
• Distanța dintre curbe arată panta: curbe dese (apropiate) = pantă abruptă; curbe rare (depărtate) = pantă lină. Aceasta este întrebarea cea mai frecventă și, atenție, mulți răspund exact pe dos.
• Forma curbelor arată forma reliefului: curbe închise concentrice cu valorile crescând spre interior = deal/movilă; cu valorile scăzând spre interior = depresiune. Curbele în formă de V indică o vale — vârful V-ului arată spre amonte (spre altitudini mari); apa curge deci în sensul deschiderii V-ului.
• Cotele (punctele cu altitudine scrisă) marchează vârfurile și punctele caracteristice.

Alte metode de reprezentare a reliefului: culorile hipsometrice (treptele de culoare de pe hărțile fizice: verde–galben–maro), hașurile (metodă veche), umbrirea și, în prezent, modelele digitale ale terenului.

Calcul cerut frecvent: diferența de nivel (energia de relief) dintre două puncte = altitudinea maximă − altitudinea minimă. Dacă un vârf are 1250 m și valea de la baza lui 850 m, diferența de nivel este 400 m. Combinată cu scara (distanța pe orizontală), ea permite aprecierea pantei — exact raționamentul așteptat la subiectele cu harta topografică.

Test — 6 întrebări ca la examen