Biosfera și solurile

Prezentarea distribuției vieții pe Terra și a formării solurilor în strânsă legătură cu ceilalți factori geografici.

Biosfera și factorii care controlează răspândirea vieții

Biosfera este învelișul viu al Terrei — totalitatea organismelor (plante, animale, microorganisme) împreună cu spațiul în care trăiesc. Nu este un strat continuu și uniform: viața pătrunde câțiva kilometri în atmosferă (spori, păsări), ocupă întreaga hidrosferă (până în fosele oceanice) și intră câțiva metri, uneori sute de metri, în litosferă (bacterii, rădăcini).

Răspândirea viețuitoarelor pe glob NU este întâmplătoare — ea este controlată de factori pe care trebuie să îi poți explica, nu doar enumera:

• Factorii climatici — cei mai importanți: temperatura stabilește limitele vieții (de la ecuator spre poli biodiversitatea scade), iar precipitațiile decid dacă într-o zonă caldă crește pădure (umed) sau se întinde deșertul (arid). Aceeași temperatură cu cantități diferite de apă dă peisaje total diferite.
• Relieful — prin altitudine introduce etajarea vegetației (un munte înalt de la ecuator repetă pe verticală zonele de la ecuator la pol), iar prin expoziția versanților creează diferențe locale (versanții însoriți sunt mai calzi și mai uscați).
• Solul — anumite plante cer anumite soluri; pe săruri cresc doar plante halofile, pe nisipuri plante psamofile.
• Apele și oceanele — funcționează ca bariere naturale pentru speciile terestre, de aceea insulele și Australia au multe specii endemice (care nu trăiesc nicăieri altundeva).
• Omul — factor tot mai puternic: defrișează, ară, introduce specii noi, reduce arealele speciilor sălbatice.

Confuzie clasică: biosfera nu înseamnă doar „vegetația”. Ea cuprinde toate organismele, iar la examen zonele biogeografice se caracterizează prin vegetație, faună ȘI soluri, împreună.

Zonele biogeografice ale Terrei

Pentru că viața depinde în primul rând de climă, zonele biogeografice (numite și biomuri) se dispun în fâșii aproximativ paralele cu Ecuatorul — de aici regula de aur: zonalitatea latitudinală. De la Ecuator spre poli:

• Pădurea ecuatorială (Amazonia, bazinul fluviului Congo, Indonezia) — climă caldă și umedă tot anul; pădure veșnic verde, etajată, cu cea mai mare biodiversitate de pe Terra; liane și epifite; faună arboricolă (maimuțe, păsări colorate, insecte).
• Savana (zona subecuatorială) — un anotimp ploios și unul secetos; formațiune de ierburi înalte cu arbori izolați (baobab, acacia); erbivore mari (elefanți, girafe, zebre) și marile feline.
• Deșerturile tropicale (Sahara, Arabia, Kalahari, Australia) — ariditate extremă; vegetație rară, adaptată prin rădăcini lungi, frunze transformate în spini, țesuturi care rețin apa (plante xerofile și suculente); animale active noaptea.
• Zona mediteraneană (subtropicală) — veri calde și uscate, ierni blânde și ploioase; păduri și tufărișuri veșnic verzi cu frunze tari: maquis, garriga; stejar verde, măslin, pin.
• Stepa (temperat-continentală; numită prerie în America de Nord, pampas în America de Sud) — ierburi mărunte, fără arbori; rozătoare și păsări de stepă.
• Pădurile temperate — de foioase (stejar, fag; frunze căzătoare) în climat oceanic și de tranziție, apoi taigaua (pădurea boreală de conifere: molid, brad, zadă) în climatul rece al emisferei nordice.
• Tundra (subpolară) — dincolo de limita pădurii; mușchi, licheni, arbuști pitici; sol înghețat în adânc (permafrost); ren, vulpe polară.
• Zonele polare — calote de gheață, practic lipsite de vegetație.

Greșeala frecventă este inversarea taigalei cu tundra: taigaua este pădure de conifere, tundra este formațiunea FĂRĂ pădure de dincolo de limita nordică a arborilor.

Formarea solului: factorii pedogenetici

Solul este stratul afânat de la suprafața uscatului, format prin transformarea îndelungată a rocilor sub acțiunea viețuitoarelor, apei și aerului, și capabil să întrețină viața plantelor. Proprietatea lui esențială este fertilitatea — capacitatea de a asigura plantelor apă și substanțe nutritive. Procesul de formare se numește pedogeneză, iar știința care studiază solurile — pedologia.

La examen se cer factorii pedogenetici — explicați, nu doar înșirați:

• Roca parentală (roca-mamă) — materialul din care pornește solul; prin dezagregare (sfărâmare fizică, fără schimbarea compoziției) și alterare chimică ia naștere scoarța de alterare, „scheletul” mineral al solului.
• Clima — dirijează întregul proces: temperatura și umiditatea controlează viteza alterării și tipul de sol; de aceea marile tipuri de sol sunt dispuse zonal, ca și clima.
• Organismele — plantele lasă resturi organice pe care microorganismele le transformă în humus, componenta organică de culoare închisă care dă fertilitatea; râmele și rozătoarele amestecă și aerisesc solul.
• Relieful — pe pante solul se subțiază prin eroziune, în zonele joase se acumulează material.
• Apa — spală (levighează) sărurile și particulele pe verticală, diferențiind orizonturile.
• Timpul — solul se formează extrem de lent: în medie, câțiva centimetri într-un secol, de aceea este considerat o resursă practic neregenerabilă la scară umană.

Pe verticală, solul matur prezintă profilul de sol, cu orizonturi notate cu litere: orizontul A (la suprafață, bogat în humus, închis la culoare), orizontul B (intermediar, de acumulare a materialelor spălate din A) și orizontul C (roca parentală alterată, la bază). Capcană clasică: solul NU este doar rocă mărunțită — fără humus și organisme nu vorbim de sol, ci doar de scoarță de alterare.

Tipurile de soluri pe glob și relația sol – vegetație – climă

Pentru că factorul conducător al pedogenezei este clima, iar vegetația furnizează materia organică, fiecare zonă climatică are tipurile ei de sol — vorbim de zonalitate biopedoclimatică: climă, vegetație și sol formează triade care se cer împreună la examen:

• Zona ecuatorială și subecuatorială → lateritele (soluri feralitice), roșii datorită oxizilor de fier și aluminiu. Deși pădurea ecuatorială e luxuriantă, lateritele sunt puțin fertile: ploile abundente spală rapid substanțele nutritive, iar humusul se descompune imediat. Fertilitatea aparentă a pădurii stă în circuitul rapid al materiei, nu în sol — capcană frecventă de examen.
• Deșerturile tropicale → soluri schelettice, slab evoluate, adesea sărăturate; pedogeneza abia funcționează din lipsa apei și a vegetației.
• Zona mediteraneană → terra rossa, soluri roșietice formate pe calcare.
• Stepele temperate → cernoziomurile (molisoluri) — cele mai fertile soluri de pe glob, negre, cu humus gros, formate sub ierburi în climat cu evaporație care împiedică spălarea humusului. Pe ele se află marile „grânare”: stepa ucraineană și rusă, preria nord-americană, pampasul argentinian, Bărăganul.
• Pădurile temperate de foioase → soluri brune de pădure (argiluvisoluri, cambisoluri), moderat fertile.
• Taiga → podzolurile (spodosoluri) — soluri acide, cenușii, puternic spălate, sărace în humus.
• Tundra → soluri de tundră, subțiri, cu permafrost în adânc.

Regula de reținut: fertilitatea maximă NU apare unde vegetația e cea mai bogată, ci unde bilanțul dintre acumularea humusului și spălarea lui este cel mai favorabil — adică în stepă, nu la ecuator. Degradarea solurilor (eroziune, sărăturare, poluare) distruge în câțiva ani ce natura a construit în secole, de unde nevoia lucrărilor antierozionale și a folosirii raționale a terenurilor.

Test — 6 întrebări ca la examen