Filosofia religiei

Elevii examinează argumentele filosofice privind existența lui Dumnezeu și raportul dintre credință și rațiune.

Ce este filosofia religiei și ce nu este

Filosofia religiei nu este teologie și nu este predare a religiei. Teologia pornește din interiorul credinței și dintr-o revelație admisă; filosofia religiei examinează cu instrumentele rațiunii conceptele și pretențiile religioase, fără a presupune dinainte adevărul lor. Ea nu urmărește nici să convertească, nici să combată — ci să analizeze argumentele.

Obiectul ei: conceptul de divinitate, temeiurile credinței, raportul credință-rațiune, problema răului, statutul cognitiv al experienței religioase.

Conceptul filosofic de Dumnezeu în tradiția occidentală reunește atribute care, luate împreună, generează chiar problemele capitolului: atotputernicia (omnipotența), atotștiința (omnisciența), bunătatea desăvârșită, eternitatea, imaterialitatea, caracterul de creator.

Pozițiile posibile trebuie numite exact, pentru că subiectele le testează direct:

• Teismul — există un Dumnezeu personal, care creează lumea și intervine în ea.
• Deismul — există o cauză primă care a creat lumea și legile ei, dar nu intervine ulterior; poziție frecventă în Iluminism.
• Panteismul — Dumnezeu și natura coincid (Spinoza: Deus sive Natura).
• Ateismul — susține că Dumnezeu nu există; este o teză, deci are sarcina argumentării.
• Agnosticismul — susține că problema nu poate fi decisă rațional; este o poziție despre limitele cunoașterii, nu despre existența divinității.

Confuzia clasică, sancționată la examen: ateismul și agnosticismul nu sunt același lucru. Ateul afirmă ceva despre lume; agnosticul afirmă ceva despre puterile rațiunii noastre. La fel, teismul nu se confundă cu deismul: diferența este intervenția, nu creația.

Argumentele pentru existența lui Dumnezeu

Argumentul ontologic (Anselm de Canterbury, reluat de Descartes) este singurul a priori — nu se sprijină pe nicio observație. Dumnezeu este definit ca ființa decât care nimic mai mare nu poate fi gândit. Dacă ar exista doar în minte, am putea gândi ceva mai mare — aceeași ființă existând și în realitate. Deci ea trebuie să existe. La Descartes: existența este o perfecțiune, iar o ființă perfectă care nu ar exista ar fi contradictorie.

Obiecția decisivă aparține lui Kant: existența nu este un predicat real. O sută de taleri gândiți conțin exact aceleași note ca o sută de taleri reali; „a exista” nu adaugă nicio proprietate conceptului, ci afirmă că i se găsește un obiect. Deci nu poți deduce existența dintr-o definiție. O obiecție anterioară, a călugărului Gaunilo, arăta că același raționament ar demonstra existența insulei perfecte.

Argumentul cosmologic este a posteriori — pleacă de la un fapt: lumea există și se mișcă. Toma d'Aquino îl dezvoltă în celebrele cinci căi: mișcarea, cauza eficientă, contingența (necesitatea), gradele de perfecțiune, finalitatea. Structura primelor trei este comună: seria cauzelor nu poate regresa la infinit, deci trebuie admis un prim termen — motor imobil, cauză necauzată, ființă necesară.

Obiecțiile: de ce ar fi imposibil regresul infinit? Și, dacă totul are o cauză, ce cauzează Dumnezeu — iar dacă ceva poate fi necauzat, de ce nu universul însuși?

Argumentul teleologic (al design-ului) pornește de la ordinea și adaptarea din natură: complexitatea unui ochi sau a unui ecosistem sugerează un plan, deci un planificator. William Paley folosește analogia ceasornicului găsit pe plajă. Obiecțiile: Hume arată că analogia e slabă — universul seamănă mai degrabă cu un organism decât cu un artefact, iar din efect putem deduce cel mult o cauză proporțională, nu una infinită și unică; ulterior, selecția naturală oferă o explicație a adaptării fără proiectant.

Argumentul moral (Kant): existența lui Dumnezeu nu se demonstrează teoretic, ci se postulează practic, ca o condiție a acordului dintre virtute și fericire. Iar pariul lui Pascal nu este un argument pentru adevărul credinței, ci un calcul al prudenței: miza este disproporționată în favoarea credinței. Cine îl prezintă ca dovadă a existenței lui Dumnezeu greșește tipul argumentului.

Argumentele împotriva și critica religiei

Argumentul din răul lumii este cel mai puternic, tratat separat în secțiunea următoare.

Argumentul incoerenței atributelor susține că însușirile divine se contrazic. Paradoxul pietrei: poate Dumnezeu să creeze o piatră pe care nu o poate ridica? Oricare răspuns pare să îi limiteze puterea. Replica standard: atotputernicia înseamnă capacitatea de a face tot ce este logic posibil, iar o piatră imposibil de ridicat de o ființă atotputernică este o descriere contradictorie, nu un obiect. O a doua tensiune: dacă Dumnezeu știe dinainte tot ce voi face, mai sunt liber? Soluția tomistă: preștiința nu este cauzare, iar Dumnezeu, fiind în afara timpului, nu prevede, ci vede totul într-un prezent etern.

Criticile moderne nu combat direct existența, ci explică geneza credinței, ceea ce le dă un statut logic aparte:

• Ludwig Feuerbach — religia este proiecție: omul își exteriorizează propria esență, atribuind unei ființe imaginare calitățile umane duse la desăvârșire; teologia este, în fond, antropologie.
• Karl Marx — religia este expresia unei suferințe reale și protest împotriva ei, dar și consolare care împiedică schimbarea condițiilor sociale.
• Sigmund Freud — credința este o iluzie născută din neputință și din nevoia infantilă de protecție paternă.
• Friedrich Nietzsche — critica valorilor pe care religia le-ar impune, în numele afirmării vieții.

Eroarea logică de semnalat: aceste explicații sunt genetice. A arăta de unde provine o credință nu demonstrează că ea este falsă — altfel am comite un sofism genetic. Dacă cineva crede că plouă din motive iraționale, e posibil totuși să plouă.

O ultimă poziție: verificaționismul Cercului de la Viena declara enunțurile religioase lipsite de sens cognitiv, fiind neverificabile empiric. Replica: criteriul însuși nu trece testul pe care îl impune.

Problema răului

Formulată încă de Epicur, dificultatea are forma unei inconsistențe aparente între patru propoziții: Dumnezeu este atotputernic; Dumnezeu este atotștiutor; Dumnezeu este desăvârșit de bun; există rău în lume.

Raționamentul: dacă e atotputernic, poate elimina răul; dacă e atotștiutor, îl cunoaște; dacă e desăvârșit de bun, vrea să îl elimine. Dar răul există. Deci una dintre premise trebuie abandonată.

Se disting două forme ale problemei:

• problema logică — susține că existența răului este incompatibilă cu existența unui Dumnezeu cu aceste atribute;
• problema evidențială — susține doar că cantitatea și distribuția răului fac existența lui Dumnezeu improbabilă. Aceasta e forma modernă, mai greu de respins.

Se distinge de asemenea răul moral (produs de agenți liberi: crimă, tortură, minciună) de răul natural (cutremure, boli, catastrofe), pentru care apărarea prin libertate nu funcționează direct.

Teodiceea — termenul îi aparține lui Leibniz — este încercarea de a justifica bunătatea și dreptatea divină în ciuda răului. Principalele răspunsuri:

• Apărarea prin liber arbitru (Augustin, reluată de Plantinga): răul moral este prețul libertății; o lume cu ființe libere care uneori aleg răul e mai valoroasă decât una cu automate incapabile de bine autentic.
• Răul ca privațiune (Augustin): răul nu este o substanță creată, ci lipsă a binelui, așa cum întunericul este absența luminii — deci Dumnezeu nu l-a creat.
• Teodiceea leibniziană: lumea actuală este cea mai bună dintre lumile posibile; răurile particulare sunt condiții ale unui bine de ansamblu mai mare.
• Argumentul formării sufletului (Irineu, John Hick): lumea este o „vale a formării sufletului”, iar curajul, compasiunea, răbdarea nu ar fi posibile într-o lume fără suferință.
• Apărarea sceptică: fiind finiți, nu putem evalua planul de ansamblu; absența unui motiv vizibil nu dovedește absența motivului.

Contraargumente care trebuie cunoscute: răul natural nu decurge din libertatea umană; suferința animalelor nu formează niciun suflet; iar răul gratuit, aparent excesiv în raport cu orice bine imaginabil, rămâne dificultatea cea mai greu de asimilat. Ironia lui Voltaire din Candid, după cutremurul de la Lisabona, vizează exact optimismul leibnizian.

Atenție: teodiceea nu demonstrează existența lui Dumnezeu. Ea urmărește doar să arate că existența răului nu o infirmă — este o strategie defensivă, nu una probatorie.

Credință și rațiune. Experiența religioasă

Raporturile posibile între credință și rațiune se organizează în patru poziții, iar subiectele cer distingerea lor:

• Raționalismul teologic — credința trebuie să fie susținută de argumente raționale; formula lui Anselm, fides quaerens intellectum (credința care caută înțelegerea), și proiectul tomist al armoniei dintre credință și rațiune, ca două căi care nu se pot contrazice, provenind din aceeași sursă.
• Fideismul — credința este autonomă și superioară rațiunii; Tertulian (formula paradoxală „cred pentru că e absurd”, atribuită) și Søren Kierkegaard, pentru care credința este un salt care depășește certitudinile raționale și presupune riscul asumat al subiectivității.
• Raționalismul critic (evidențialismul) — nu este permis să crezi nimic fără dovezi suficiente; poziția lui W. K. Clifford.
• Separatismul — credința și rațiunea au domenii distincte, cu criterii proprii, deci nu pot intra în conflict real.

Pascal ocupă o poziție aparte: „inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște”. Există o ordine a inimii, distinctă de cea a demonstrației, iar credința nu se cucerește prin argument, ci prin transformare a persoanei.

Experiența religioasă ridică problema statutului ei cognitiv: este ea o sursă de cunoaștere sau doar o stare psihică intensă? Argumentul favorabil, principiul credulității: în absența unor temeiuri contrare, ar trebui să acordăm încredere experienței cuiva, așa cum facem cu percepția obișnuită. Contraargumentele: experiențele mistice sunt inverificabile intersubiectiv, conținutul lor variază sistematic în funcție de cultura subiectului (creștinii au viziuni creștine, budiștii budiste), iar stări similare pot fi induse pe cale fiziologică.

O precizare de metodă, valoroasă în eseu: faptul că o experiență poate fi însoțită de procese cerebrale identificabile nu decide dacă are sau nu un obiect real. Orice percepție, inclusiv cea a unui obiect existent, are corelate neuronale — deci prezența lor nu constituie prin ea însăși un argument împotriva veridicității experienței religioase.

Test — 6 întrebări ca la examen