Filosofia morală

Elevii studiază teoriile etice fundamentale și aplicarea lor la probleme morale contemporane.

Ce întreabă filosofia morală

Morala este ansamblul normelor și valorilor efectiv acceptate într-o comunitate; etica este reflecția filosofică asupra lor. Prima spune ce se face, a doua întreabă de ce ar trebui făcut și pe ce temei. Manualele folosesc uneori termenii ca sinonime, dar la examen distincția aduce puncte.

Domeniul se împarte în trei niveluri:

• Etica normativă — care sunt criteriile după care o acțiune este bună? Aici intră cele trei mari teorii: deontologia, consecințialismul, etica virtuții.
• Metaetica — ce înseamnă „bine”? Există fapte morale obiective? Judecățile morale exprimă cunoaștere sau doar atitudini?
• Etica aplicată — cum aplicăm principiile la cazuri concrete: bioetică, etica mediului, etica afacerilor.

Două distincții de bază, cerute frecvent:

• Judecata de fapt descrie ce este („mulți oameni mint”); judecata de valoare prescrie sau evaluează („nu trebuie să minți”). Trecerea nemijlocită de la prima la a doua este eroarea semnalată de David Hume, cunoscută ca problema este-trebuie: din ceea ce este nu decurge logic ceea ce trebuie să fie. Faptul că un comportament e răspândit nu îl face legitim.
• Valorile morale (binele, dreptatea, cinstea) se deosebesc de cele estetice, utilitare sau vitale prin faptul că se adresează libertății agentului și pretind universalitate.

Întrebarea care organizează tot capitolul: ce face ca o acțiune să fie moralmente bună — intenția din care e făcută, consecințele pe care le produce, sau caracterul celui care o face? Cele trei răspunsuri sunt cele trei teorii clasice, iar orice subiect de tip eseu le cere puse în comparație.

Etica deontologică: Kant și morala datoriei

Deontologia (de la deon — datorie) susține că valoarea morală a unei acțiuni stă în conformitatea ei cu datoria, nu în urmările ei. Unele acțiuni sunt interzise în sine, oricât de bune ar fi consecințele.

Immanuel Kant pornește de la o afirmație tare: singurul lucru bun necondiționat este voința bună. Inteligența, curajul, bogăția pot sluji și răului; doar voința care vrea binele pentru că este bine este valoroasă fără rezerve.

Distincția centrală, cea mai des greșită:

• Imperativul ipotetic este condiționat de un scop: „dacă vrei să fii respectat, fii cinstit”. Cade dacă renunți la scop.
• Imperativul categoric comandă necondiționat: „fii cinstit”. Nu depinde de nicio dorință.

Formulările imperativului categoric care se cer:

• Formula legii universale: acționează numai după acea maximă despre care poți voi în același timp să devină lege universală. Testul este unul de contradicție: dacă toți ar promite mincinos, instituția promisiunii s-ar autodistruge, deci maxima nu poate fi universalizată.
• Formula umanității: acționează astfel încât să tratezi omenirea, în persoana ta și a oricui altcuiva, întotdeauna și ca scop, niciodată doar ca mijloc. Sintagma „doar ca mijloc” este esențială — folosim zilnic oamenii ca mijloace (șoferul de autobuz), fără să îi reducem la atât.
• Formula autonomiei: voința rațională este legiuitoare, iar demnitatea omului constă tocmai în această capacitate de a-și da singur legea.

Două precizări care despart nota mare de nota medie. Prima: la Kant contează să acționezi din datorie, nu doar conform datoriei — negustorul care nu înșeală clienții pentru a-și proteja reputația face fapta corectă, dar fără valoare morală. A doua: rigorismul kantian merge până la a interzice minciuna chiar și față de un criminal care îți cere unde se ascunde victima — consecință pe care mulți comentatori o consideră reducere la absurd a teoriei.

Consecințialismul și utilitarismul

Consecințialismul susține că valoarea morală a unei acțiuni depinde exclusiv de urmările ei. Nicio acțiune nu este bună sau rea în sine; totul depinde de bilanțul efectelor.

Utilitarismul este forma lui clasică. Criteriul, formulat de Jeremy Bentham: acțiunea corectă este cea care produce cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr. Doi piloni:

• hedonismul valoric — singurul bine intrinsec este plăcerea, singurul rău intrinsec este suferința;
• imparțialitatea — fericirea fiecăruia contează la fel; a mea nu are prioritate față de a unui străin.

Bentham propune un calcul al fericirii după criterii cantitative: intensitate, durată, certitudine, apropiere, fecunditate, puritate, extindere.

John Stuart Mill corectează teoria introducând criteriul calitativ: plăcerile nu sunt egale, cele spirituale fiind superioare celor corporale. Argumentul lui: cine a cunoscut ambele feluri le preferă pe cele superioare — de unde formula că e mai bine să fii un om nemulțumit decât un porc satisfăcut.

Se distinge apoi:

• utilitarismul actului — evaluăm fiecare acțiune în parte după consecințele ei;
• utilitarismul regulii — evaluăm regula care, urmată general, maximizează utilitatea; acțiunea e corectă dacă respectă regula.

Obiecțiile clasice, cerute la subiectul de argumentare: utilitarismul poate justifica sacrificarea nevinovatului dacă bilanțul iese favorabil (condamnarea unui om pentru a preveni o revoltă); ignoră dreptatea distributivă, contând doar suma, nu repartiția; cere o capacitate de predicție pe care nu o avem; și pretinde o imparțialitate care intră în conflict cu obligațiile față de cei apropiați.

Eroare de evitat: utilitarismul nu este egoism. Egoismul urmărește propria plăcere; utilitarismul cere ca propria fericire să conteze exact cât a oricui altcuiva.

Etica virtuții și raportul datorie-fericire

Etica virtuții schimbă întrebarea. Nu „ce trebuie să fac?”, ci „ce fel de om trebuie să fiu?”. Nu acțiunea izolată e obiectul evaluării, ci caracterul.

La Aristotel, orice ființă tinde către un scop propriu; scopul ultim al omului este eudaimonia — traducerea uzuală, „fericire”, este imprecisă: e vorba de o viață împlinită, o activitate a sufletului conformă cu virtutea, desfășurată de-a lungul unei vieți întregi. Nu o stare de bine trecătoare, ci o realizare.

Specificul omului este rațiunea, deci excelența lui constă în a trăi rațional. De aici clasificarea virtuților:

• virtuți etice (morale) — curajul, cumpătarea, generozitatea, dreptatea; se dobândesc prin obișnuință și exercițiu, nu prin instruire;
• virtuți dianoetice (intelectuale) — înțelepciunea teoretică și prudența (phronesis), priceperea practică de a discerne ce e potrivit în situația dată; se dobândesc prin învățare.

Teoria căii de mijloc: virtutea este media între două extreme vicioase — curajul, între lașitate (lipsă) și temeritate nesăbuită (exces); generozitatea, între zgârcenie și risipă. Precizare esențială: mijlocul este raportat la noi, nu o medie aritmetică, iar unele acțiuni (crima, trădarea) nu admit niciun mijloc virtuos.

Raportul datorie-fericire desparte tradițiile:

• Eudemonismul antic — fericirea este scopul, iar virtutea este calea către ea; nu există opoziție între ele.
• Stoicismul — fericirea constă în virtute și în acordul cu rațiunea universală; bunurile exterioare sunt indiferente, iar libertatea stă în a distinge ce depinde de noi de ce nu depinde.
• Kant — datoria nu se întemeiază pe fericire; a acționa pentru a fi fericit ar face morala heteronomă. Virtutea nu ne face fericiți, ci demni de a fi fericiți.

De aici distincția-cheie: eudemonismul face din fericire temeiul moralei, kantianismul o transformă într-o consecință sperată, dar niciodată într-un motiv legitim.

Relativism, universalism și dileme morale contemporane

Relativismul moral susține că nu există criterii morale valabile universal; binele și răul depind de cultură, epocă sau individ. Argumentul principal este cel antropologic: diversitatea de fapt a moralelor. Forme: relativism cultural (normele valorează în cadrul unei culturi) și subiectivism (fiecare individ decide).

Critica standard, care se cere formulată corect: din diversitatea de fapt a moravurilor nu decurge inexistența unui criteriu — este exact trecerea nelegitimă de la „este” la „trebuie”. În plus, relativismul consecvent se autoinvalidează: dacă nicio normă nu e universal valabilă, atunci nici norma toleranței nu poate fi impusă universal; iar relativistul nu mai poate condamna sclavia sau genocidul, ci doar constata că altă cultură judecă altfel.

Universalismul afirmă existența unor principii valabile pentru toți oamenii, ca ființe raționale — poziția lui Kant, dar și fundamentul drepturilor omului. Riscul lui, invocat de critici, este impunerea unei morale particulare sub masca universalității.

O poziție intermediară: pluralismul valoric — există mai multe valori ultime, autentice și uneori incompatibile între ele, fără ca aceasta să însemne că orice e permis.

În etica aplicată, dilemele contemporane pun teoriile față în față:

• Bioetica: eutanasia (autonomia pacientului contra caracterului inviolabil al vieții), avortul, ingineria genetică, distribuirea organelor.
• Etica mediului: obligațiile față de generațiile viitoare, care nu există încă și nu pot revendica nimic; statutul moral al animalelor.
• Etica tehnologiei: decizia algoritmică, viața privată, responsabilitatea în cazul sistemelor autonome.

O dilemă morală autentică nu este o alegere între bine și rău — aceea e doar o tentație. Dilema apare când două obligații morale reale se exclud reciproc și, orice ai alege, încalci una dintre ele. De aceea dilemele nu se rezolvă prin aplicarea mecanică a unei formule, ci cer exact ceea ce Aristotel numea prudență.

Test — 6 întrebări ca la examen